Eroii nu se plâng! Respect memoriei Eroilor români!
Fundaţia Erou Cpt.Av.Alexandru Șerbănescu va participa la evenimentul ce se va desfășura la Sfânta Mănăstire Comana, Județul Giurgiu, sâmbătă, 08 iunie 2019. Organizator: Cercul colocvial cultural patriotic „Vlad Țepeș” condus de General-maior aviator, veteran de război RADU THEODORU.
Ziua Eroilor – Sărbătoare naţională a poporului român – în memoria celor căzuţi pe câmpurile de luptă , pentru libertate, dreptate şi pentru apărarea ţării şi întregirea neamului. Este celebrată de Ziua Înălţării Domnului, mare sărbătoare creştină, care marchează Înălţarea la cer a lui Iisus Hristos, la 40 de zile după Înviere . Anul acesta Înălţarea Domnului – Ziua Eroilor va fi la data de 6 iunie.
RUGĂ
Fă, Doamne, un scurt popas! Fă, Doamne, un scurt popas Să vezi câţi au mai rămas! Dragilor, de când v-aţi dus, Peste voi timpul s-a pus. S-a pus timpul rând pe rând De când v-aţi dus în mormânt. Cât aţi trăit pe pământ, Aţi trăit cum aţi putut. De-aţi avut, de n-aţi avut, Nimenea nu v-a ştiut. Ca o făclie aţi ars Pân’ s-a stins al vostru glas. Pentru noi, voi ce-aţi rămas? Eroii noştri-aţi rămas. Înalţ rugă către cer Şi vin, Doamne, ca să-ţi cer Dă-le, Doamne, în mormânt Ce n-au avut pe pământ! Cu puterea ce o ai, Dă-le liniştea din Rai. Şi cu roua de pe flori Fă-i, Doamne, nemuritori!
Versuri: Steriana FRIGIOIU, rapsod popular din Pechea -Galaţi
„Dacă nu vom şti să ne cinstim eroii, ne pierde ţara ” General Ion Dobran , Vipereşti-Ruşavăţ, Buzău , 2009
Pagini de istorie despre aviatorul Alexandru Şerbănescu “ Istoria ne priveşte …pe toţi”
Drumul spre glorie al aviatorului Alexandru Şerbănescu(art.2)
Episodul acesta îmbracă cea mai profundă şi completă descriere narativă a trăirilor care îi învăluiau trupul şi sufletul elevului-pilot Alexandru Şerbănescu aflat în simplă comandă la zborul devenirii sale ca pilot militar, dar şi o descriere a tehnicii zborului care revarsă peste „ simplist “, aflat la primul său zbor toate cunoştinţele acumulate conştiincios , devenind corp comun cu avionul, manşa şi cerul pentru izbândă. Descrierea primului zbor în simplă comandă a elevului-pilot Alexandru Şerbănescu, pe lângă abordarea narativă, parcă împleteşte toate însuşirile zburătorului nostru . Curajul, ambiţia, atracţia nativă pentru zbor, dorinţa de a deveni aviator au făcut casă bună cu fondul său serios, ordonat , disciplinat, inteligenţ şi plin de viaţă. În această superbă descriere cu siguranţă că mulţi aviatori ai prezentului îşi vor regăsi parte a trăirilor din primul lor zbor. Fragmentul acesta te poartă în timpul acela cu totul, eşti ca o parte invizibilă transportată peste timp , care se opreşte un moment spre a fi martor “ întârziat “ la primul zbor al celui care avea să devină un excelent pilot de vânătoare. Asadar , să cotinuăm istoria devenirii sale ca aviator militar .
Primul zbor
Lt.av.Alexandru Şerbănescu
Alexandru Şerbănescu a efectuat exercițiile de zbor pe avioane Fleet G. 10, I.A.R. 27 și I.A.R. 38. În sfârșit, a sosit și ziua când (n. lt. Şerbănescu ) s-a instalat în carlinga avionului, urmând să zboare în calitate de ”pasager”pentru aclimatizare. Nu mai zburase până atunci și avea emoţii, dar simţea și o bucurie copilărească. Avionul a decolat și elevul-pilot Alexandru Șerbănescu își rotea capul în toate părţile, sorbind din ochi ba cerul de un albastru spălăcit, ba mozaicul din petice de pământ ce aducea cu un covor cu desene geometrice, ba așezări omenești mici ca niște jucării, aţintindu-și privirea spre linia orizontului estompată de o tulbureală lăptoasă. Din când în când se simţea zgâlţâit sau presat de jos în sus, ori căzând după bunul plac al curenţilor ascendenţi și descendenţi, senzaţii deloc plăcute. Puţin câte puţin, s-a obișnuit cu acest „dans“ și chiar nu-i displăcea acel joc, în aer, al avionului. Aclimatizarea cu Fleet-ul a durat numai câteva zile, de dimineaţă până la prânz, iar instructorul de zbor l-a examinat două ore punându-i fel de fel de întrebări asupra unor presupuse situaţii de zbor imaginare, cerându-i elevului-pilot să-i relateze precis cum putea rezolva fiecare caz aparte ivit în timpul antrenamentului. De fiecare dată, acesta a fost mulţumit de răspunsurile date de elevul-pilot Alexandru Șerbănescu. Se pregătea intens cu multă seriozitate, cu nerăbdarea zburătorului care nu-și putea întinde încă aripile, ca unul care era încă în perioada uceniciei, dar inima și cugetul lui trăiau cu intensitate planurile de viitor. Zborul în dublă comandă cu elevii era total diferit de zborul de unul singur; într-un zbor în jurul aerodromului, aterizarea era cea mai grea. Întâi, după al patrulea viraj, trebuia apreciat corect momentul reducerii motorului pentru pantă și apoi pentru palier, ușor, fără ca să simtă atingerea pământului. În aceasta consta toată munca grea a instructorului pentru formarea unui pilot, ca acesta să aibă viaţă lungă după brevetare. Zborul reprezenta o știinţă, o adevărată artă de a aprecia tot ceea ce era în jur. „Meseria de aviator-pilot nu numai că este foarte grea, cu enorm de multe privaţiuni, dar ea te leagă pe tine, nu tu pe ea“ – așa îi spunea mereu instructorul său de zbor….” Fiecare elev-pilot trebuia să facă 80 de ture de pistă în dublă comandă – decolări și aterizări – și tot în dublă comandă trebuia să satisfacă toate temele programei analitice care implica: spirale și angajări, precum și mici raiduri spre localităţile dinainte desemnate. Zborul în dublă comandă a vizat în primul rând execuţia maniabilităţilor, cu urcare până la 1500 m și executarea unor viraje cât mai strânse, corecte. Apoi, toate aceste elemente de exerciţiu, în simplă comandă, apoi iar în dublă comandă, timp de zece zile de zbor.
Trecerea pe simplă comandă însemna, după cum i se spunea în limbajul de aerodrom, că elevul-pilot devenea „simplist“. Peiorativ în alte circumstanţe, termenul constituia un atribut de mare fală acolo, în lumea aerodromului. Concret, ce prevedea programul de instruire a „simplistului“? Singur la bordul avionului, un întreg univers nehărăzit decât (n. hărăzit doar) celor aleși între aleși, dispunând el însuși de soarta avionului și implicit de propria sa viaţă, elevul-pilot trebuia să execute întreaga gamă a programului înfăptuit până atunci cu instructorul în avion: 60-80 ture de pistă, angajări și raiduri, în care elevul-pilot executa nu numai pilotajul propriu-zis, aterizări și decolări, dar și navigaţie, și încă de unul singur, undeva… pe cerul lumii, pe cărările norilor, recunoaștere aeriană și tot ceea ce implica propriu-zis zborul și procesul de formare a unui pilot militar. A venit și ziua primului zbor în simplă comandă. Totul se îndeplinea într-o tăcere de reculegere.
Ritualul decolării unui avion avea întotdeauna aspectul unei solemnităţi.
Locotenentul Alexandru Șerbănescu înainta spre avion în cadenţa bătăilor inimii, atras ca o vrajă de care se simţea îmbrăţișat cu mâini puternice și vânjoase, cărora nu le putea pune stavilă. A reușit să-și înfrângă emoţiile și pe faţa sa a apărut pecetea unui calm senin, născut din bucuria interioară pe care o simţea în vederea îndeplinirii unei fapte mari, unei clipe la care a visat cu pasiune și care prindea viaţă prin bătăile regulate, dar tumultuoase, ale inimii. A aruncat o privire înapoi și nici el nu-și explica pe moment cum ajunsese sus, în carlingă. A tras maneta de gaze. Motorul a sforăit de mai multe ori și pistoanele au început să bată cu regularitate. L-a ţinut câteva minute pentru încălzire. Când motorul s-a încălzit, instructorul s-a urcat pe aripa avionului și i-a zis: „Decolează liniștit și stai în aer o jumătate de oră deasupra aerodromului, dar fii mereu atent la aparatele de bord!“ 
A plecat cu Fleet-ul spre punctul de decolare, l-a pus cu botul în vânt, a băgat motorul în plin și a decolat perfect. Iată-l acum pornit “la drum”. Cei de jos au urmărit avionul câtva timp, până s-a pierdut din priviri. După câteva minute, semnalele de pe T-eul aerodromului s-au tăinuit vederii. Desprins de cele pământești,a pierdut orice interes pentru ceea ce nu intra în sfera navigaţiei aeriene. Pasărea metalică cu suflet de om se înălţă sus, spre imensitatea zărilor albastre. Singur în carlingă, singur în faţa unei manșe cu care-și croia drum pe căile cerului. Era copleșit de atâtea sentimente și senzaţii; de fapt, era prins într-un amalgam de simţiri și preocupări care se interferau, impunându-se când unele, când altele, începând cu cele afective și terminând cu cele de ordin tehnic. Deși era optimist și încrezător în reușita acestui prim zbor în simplă comandă, totuși, acum, după ce a pornit la drum, avea și unele griji, frământări și întrebări, primele din ele fiind de natură subiectivă: a prevăzut totul, nu a omis ceva? Trebuia să se gândească cum va proceda în cazul unei opriri a motorului. Învăţase teoretic, dar într-o situaţie reală apăreau fel de fel de probleme și se gândea că era foarte bine să nu se întâmple un eveniment nedorit. Se baza pe pregătirea lui temeinică și pe ceea ce învăţase cu instructorul său de zbor, în care avusese mare încredere. Pâcla dimineţii, cu voalul ei albăstrui, l-a însoţit în drumul său. Privirea i-a alunecat spre linia imaginară a orizontului estompată de acel cenușiu, care îi dădea impresia că cerul se unea cu pământul. Motorul torcea normal, iar vârful planului vibra ușor spintecând curenţii de aer ce bântuiau văzduhul și dacă nu ar fi învăţat despre portanţă încă din primele lecţii de aerodinamică, s-ar fi mirat și s-ar fi întrebat prin ce miracol o greutate de câteva sute de kg putea săgeta cerul fără să aibă un punct de sprijin. Când s-a uitat pe lângă plan, privirea i-a alunecat peste câmpuri. Zbura pe deasupra unui adevărat ocean verde. Timp de câteva clipe a avut impresia că străbătea acele câmpuri cu piciorul ca pe vremea când era la Vânătorii de Munte. A revenit cu privirea la aparatele de bord. Supraveghea cu atenţie comenzile, la 200 de m înălţime dedesubt, pilotul a recunoscut reperele terestre urmărind harta. Motorul funcţiona normal, terenul se ondula, schimbându-și configuraţia. Priveliști, mereu altele, își iau locul una alteia, ca într-o carte cu imagini fotografice în culori. Și-a oprit gândurile o clipă pentru a le porni din nou desfășurându-le ca pe un ghem de lână. Nu trecuse de la începutul cursului decât puţin timp…
În beţia reîntâlnirii cu cerul, elevul-pilot și-a îndemnat avionul „la joacă“, iar acesta, îngăduitor, s-a prins în acel dans, al izbânzii. În inima lui s-a instalat o pace adâncă. A mângâiat cu privirea aparatele de bord, a strâns mai încrezător manșa și a zburat ca vântul, mânat de o energie inepuizabilă, veghind cu atenţie cadranele, a controlat mersul motorului și consumul de benzină. Totul părea în ordine. Ce minunată era acea beţie a aerului care l-a ameţit pe moment ca și când ar fi băut un pahar de vin bun de Segarcea. Se simţea vrăjit de imensitatea cerului și prin ochelarii fumurii privea covoarele verzi aruncate cu dărnicie pe întinderile nesfârșite ale pământului. Pe acest splendid tablou nu bănuia să-și mai poată vreodată odihni privirea.Sus în aer simţea că se pot împlini năzuinţele sale avântate. Acolo era nevoie de curajul lui, de ambiţia lui. Dorea să cuprindă cu privirea imense părţi din ţară, de acolo, din înalt, de acolo, de sus. Năzuinţă care-l va urmări toată viaţa… Minutele afectate zborului au trecut repede. De jos, s-a tras o rachetă roșu-verde care însemna atenţie mărită la aterizare. Și atunci a observat că se schimbase direcţia vântului și T-eul era în călătorie, se instalase acum pe latura de nord-est a aerodromului.. A trecut pe deasupra terenului de zbor, cu un soare în faţă care făcea parbrizul rotunjit al cabinei să pară un incendiu de scântei, sclipiri și fulgere, făcând imposibilă vizibilitatea înainte. Destul de contrariat, s-a pus din nou pe direcţia de aterizare și de data aceasta a venit jos de tot, tras de un relanti al motorului și ajunse la marginea aerodromului. Avea impresia că torentul de aer care venea din faţă îl apasă și îl presează, căutând cu furie, parcă să-l lipească de sol. Nu era doar o impresie, ci o realitate și anume acţiunea turbioanelor care luau naștere în urma frecării de sol a părţii inferioare a torentului de aer. Acesta era momentul critic. Mâna, de mult încordată pe manșă, tresare și avionul se mai saltă puţin, poate un metru, poate mai puţin, suficient faţă de resursele lui modeste, de ajuns însă, deoarece era prins de fileurile de aer mai puţin perturbate care-l mai ridică în altitudine, suficientă, pentru a trece aproape tangent cu solul care alearga sub el. În aceeași clipă încordarea dispare, făcând loc unui sentiment voluptuos de ușurare care nu putea fi descris. Poate doar cu muzica lui Smetana în poemul simfonic Vltava, când râul, după un parcurs tumultuos, frământat, prin munţi, iese în câmpie. Soarele strălucea parcă mai vesel, iar zgomotul regulat și discret al motorului, redus mult acum, îi păru o simfonie. După o plutire legănată care i s-a părut de vis, a redus motorul complet și a pus roţile jos pe pământ. Încet, Fleet-ul s-a oprit fără frâne, dar, lucrat cu piciorul și cu puţin motor, a rulat spre hangar. Și-a adus aminte ce-i spusese instructorul de zbor: „Rulând repede, avionul trece prin inerţie peste locuri mai moi, unde nu e bine să-l scoţi cu motor mult, din cauză că e pericol să-l pui în bot!“ În sfârșit, aduce avionul la locul stabilit și, la semnalul maistrului Olaru, taie contactul. S-a dat jos din carlingă și instructorul i-a strâns mâna, felicitându-l. Ceilalţi ofiţeri-elevi piloţi l-au primit cu entuziasm. I-au admirat fineţea în execuţia zborului. Ajuns în ușa hangarelor, a uitat complet de lumea înconjurătoare. Mirosul de benzină și glasurile puternice ale mecanicilor, acoperite de zgomotul motoarelor în mișcare, au trezit în el amintiri plăcute.
Și-a adus aminte de o imagine din copilărie. S-a văzut urcat într-un prun, cu un binoclu improvizat din două cornete de hârtie urmărind în zare un dușman imaginar, apoi dând semn camarazilor de joacă să înceapă jocul cu puștile de soc și săbiile de lemn. Căţelul care-l însoţea întotdeauna era fidelul lui aghiotant. Dar cel mai mult îi plăceau caii. Galopul, goana, viteza i-au dat pentru prima oară senzaţia desprinderii de pământ, senzaţia înălţării, senzaţia curajului. Senzaţii care l-au urmărit toată viaţa. Nu, n-a întocmit avioane de hârtie, n-a ridicat zmeie mai mult ca alţi copii, nu și-a potrivit aripi. Atracţia pentru zbor era nativă, dar a simţit-o când deja era ofiţer… În timpul acelui scurt zbor simţise pentru prima dată că dorea să ia cu el vibraţiile aripilor sale supuse și suple.
Și a simţit ceva: că acolo, în aer, era lumea lui!Aviatorul Alexandru Șerbănescu n-a uitat niciodată acel zbor când s-a aflat singur în cabina avionului și care i-a dat o senzaţie de detașare, simţământul acela că, sub el, pământul era otova și că totuși, între decolare și aterizare se întindea o postaţă bună de geografie și istorie, de viaţă omenească, parcursă cu intenţia apropierii, a desfiinţării distanţelor… Detaliile primului zbor în simplă comandă i-au rămas în suflet ca o dulceaţă de trandafir fără seamăn. De aceea și-a iubit instructorii de zbor pentru că în comportamentul lor simplu, firesc, au fost dascăli excelenţi care au avut o răbdare fără precedent, urmărind cu mare atenţie ca elevii-piloţi să reușească și să stăpânească perfect avionul. Să-l decoleze, să-l zboare și mai ales să-l aterizeze. Căci aterizarea era totul în aviaţie.
În timpul zborului când a fost singur în carlingă, locotenentul Alexandru Șerbănescu a dispus de un calm fantastic. A simţit că-i stăpânul avionului, că-i ascultă comenzile, că face viraje line, urcă, coboară sau e dus la aterizare ca o pasăre ce se așază din zbor pe pământ. A părăsit, spre seară, aerodromul cu sufletul împăcat, cu zâmbetul triumfător pe buze, cu siguranţa omului care a înfăptuit ceva măreţ, de durată, care are dreptul să fi e mândru, deși camarazii insistaseră să-l sărbătorească pentru acel zbor perfect; el a preferat să fie câtva timp singur pentru a-și rememora, clipă de clipă, beţia văzduhului de care era încă ameţit. A continuat să se pregătească cu multă conștiinciozitate și la fiecare decolare descoperea frumuseţea zborului. Se simţea liber, nu mai era încorsetat de rigorile vieţii de cazarmă sau de remarcile „tătucului“ Dimitriu, comandantul batalionului, căruia tinerii ofiţeri îi puseseră numele de „Moș Povaţă“. De fapt el și alţi comandanţi din trupele terestre erau urmașii docili ai lui „Moș Teacă“. Elevul-candidat la brevetul de pilot avea și un pasager la bord: în carlinga rămasă disponibilă, căci nu mai zbura cu instructorul, pentru cumpănirea avionului și compensarea greutăţii pasagerului absent, se folosea un sac cu nisip, de circa 70 de kg. În derâdere, același jargon al vieţii tinerești de pe aerodrom îi atribuia elevului-pilot și bravura de a fi astfel și pilot de transport public, de a „purta“ pasageri, știut fiind că piloţii de transport public – după cum pe întinsul oceanelor, sunt navigatori încercaţi și li se atribuia titlul de „lup de mare“ – erau socotiţi, în aviaţie, drept „seniori ai zborului“. . ..Se poate spune că ofiţerul elev-pilot Alexandru Șerbănescu a obţinut pe parcursul școlii de pilotaj un rezultat final deosebit, dovedind, între altele, felul ales al său de ofiţer matur, de a aborda cu seriozitate activitatea de învăţământ, deprindere de excepţie dobândită în acest sens la Liceul Militar.
Examenul de brevetare s-a desfășurat normal, zborul lui semeţ a fost o dâră de lumină în albastrul cerului… A coborât pe pământ cu precizie, cu figura binevoitoare, cu zâmbetul deschis și sincer, cu siguranţa privirii și mișcările lui legănate, care nu au putut trăda, nici-o clipă, oboseala și încordarea prin care trecuse. Era în toată fiinţa lui o bucurie a înălţimilor, o beţie a zborului, o nostalgie a depărtărilor, ceva dincolo de viaţa obișnuită a celor care umblă pe pământ. Întradevăr, și privirea și gândul lui erau mereu sus, în cerul de unde coborâse. Întrucât obţinuse rezultate foarte bune în timpul școlii și îndeplinind toate cerinţele regulamentare, în ziua de 31 octombrie 1940 a participat la ceremonialul de acordare a brevetului militar de pilot, solemnitate de mult așteptată. Fanfara garnizoanei, prin graiul marșurilor de luptă, a aprins în inimile celor prezenţi candela mândriei naţionale și a stimei profunde pentru Tricolorul ţării. În faţa frontului, comandantul școlii a dat citire Ordinului subsecretarului de stat al Aerului de acordare a brevetului, iar cel care își auzea numele ieșea în faţa comandantului care îi înmâna insigna de pilot. Din clipa aceea, viaţa elevului-pilot lua sfârșit, iar observaţiile nu tocmai catifelate din partea comandanţilor și instructorilor se prefăceau într-un buchet de amintiri cu alte culori și parfum.
Locotenentul av. Alexandru Șerbănescu era fericit, fusese un elev-pilot model și nimeni nu-i reproșase vreodată ceva în timpul programului de instruire. Vulturul argintiu scânteia acum pe pieptul său cu scăpărări de diamant, aprinzându-i în inimă și în privire o mare bucurie, dar și o undă de tristeţe pentru clipa despărţirii ce se apropia. Nu-i era ușor, întrucât îi plăcuse mult programul de instruire, își făcuse prieteni în școală, se simţea legat de unii camarazi și comandanţi, de aerul aerodromului de unde și-a luat zborul pentru prima dată.
La 1 noiembrie, prin Ordinul M.A.P.N. – Direcţia personal nr. 61242/1940 a fost înscris ca personal navigant, venit prin mutare de la Batalionul 3 Vânători de Munte și repartizat la Școala de Ofiţeri de Aviaţie. Temerar dar nu nesăbuit, călăuzit întotdeauna și întocmai de recomandările acelui instructor de început, de a nu trece cu vederea niciun detaliu și de a respecta toate regulile – „nu există importante și secundare“ – unui aerodrom militar și ale navigaţiei și pilotajului, locotenentul av. Alexandru Șerbănescu dovedea multă siguranţă în zborul său cu teme militare de luptă. Tehnica temeinică de care dispunea, vocaţia pentru zbor l-au ajutat să obţină de la avion tot ceea ce măiestria unui pilot putea să realizeze. Cutezător, pe un fond s
erios, de gândire și de acţiune, și, în același timp, capabil de perfecţiune în arta zborului, de continuă evoluţie, locotenentul av. Alexandru Șerbănescu era destinat unei frumoase și meritate cariere de aviator.
Eleonora ARBĂNAŞ
(material selectat din vol.Alexandru Şerbănescu, asul cerului, ediţia a-II-a ,autor Valeriu AVRAM)
Articolul următor : Devenit aviator si-a gasit adevarata vocatie
Celebrăm 107 ani de la nașterea aviatorului Alexandru Șerbănescu
Într-o postare din ianuarie spuneam că în 2019 vom derula programul denumit “Istoria ne priveşte …pe toţi” care va cuprinde o serie de activităţi din sfera aviaţiei. Parte din program s-a consumat , acum este luna lui mai, luna în care anul acesta celebrăm 107 ani de la nașterea
aviatorului Alexandru Șerbănescu . În urmă cu ceva timp, în cadrul unei întâlniri informale în domeniu la care am fost invitaţi, am fost intrebaţi ce organizaţie reprezentăm . După primirea răspunsului, respectiva persoană (în rezervă ) a rostit, poate ostentativ sau poate nu : cine a fost ăsta, nu am auzit de el! Un aviator, un as al aviaţiei, un erou adevărat, un simbol …îi răspund cu eleganţă respectivului domn. Parcă, parcă am auzit câte ceva… E bine şi aşa : parcă, parcă şi nu parcă şi cu dacă, îmi vine să zic, dar mă abţin având sentimentul de déjà vu trăită undeva la Tecuci, leagănul aviaţiei române. O fi şi vina noastră că vom fi uitat oare tocmai de căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu ? Nu mi-aş asuma această teorie.
Aşadar, să începem cu începutul. Primul episod, în cronologie
Copilăria și adolescenţa aviatorului Alexandru Şerbănescu
La nașterea lui Alexandru Șerbănescu în ziua de 17 mai 1912, în comuna Colonești, judeţul Olt, cele trei Parce din mitologia greacă Clotho, Lachesis și Atropos – care hotărau destinul omului la naștere, și-au dat mâinile și au hotărât să fie generoase. Astfel, a apărut pe lume un copil care, cu trecerea timpului, va deveni o importantă personalitate, un mare patriot și erou al aviaţiei militare române.Sensibil la frumos, posedând o distincţie și o fineţe nativă, Alexandru și-a însușit tot ce putea înnobila un om în care se concentrau o mulţime de calităţi: bunătatea, manierele, omenia, spiritul de înţelegere, dar și ordinea și disciplina. Toate aceste însușiri, la maturitate, în calitatea sa de ofiţer al armatei române, al aeronauticii, nu i-au știrbit cu nimic bărbăţia și hotărârea în luarea deciziilor.
Alexandru si tatal sau
Familia a fost prima care i-a insuflat spiritul de dreptate, demnitate și dragostea de neam și mai ales i-a cultivat viitorului as al aviaţiei române aplecarea pentru carte, i-a încurajat interesul pentru tot ceea ce se petrecea în jurul lui. De altfel, tatăl său Alexandru Șerbănescu era notar, om cu carte multă pentru acel timp, fiind și un bun gospodar, întrucât avea în proprietate 15 hectare de pâmânt, o moară și o prăvălie, grajduri de animale, camion de transport și multe alte acareturi (plus o afacere prosperă la Bucureşti, confiscată în anii ’47-‘50).
Maturitatea aviatorului Alexandru Şerbănescu
După terminarea gimnaziului, se încheia pentru el o epocă de limpezire sufletească. Din visurile și legendele copilăriei, din priveliștile ce i se perindau prin faţă, din învăţămintele familiei și din propriile observaţii i s-a deslușit, pe încetul, un anumit fel de a gândi și de a simţi.
Alexandru Şerbănescu elev la liceul militar
Sigur pe el, pe cunoștinţele dobândite în anii de școală, în anul l927 a dat examen de admitere la Liceul Militar „Nicolae Filipescu“ de la Mănăstirea Dealu, un important locaș al spiritului și culturii românești care avea o istorie deosebită. Iată ce spunea omul politic Nicolae Filipescu, fost ministru de Război, în discursul ţinut în ziua de 4 iunie 1912, prilejuit de înfiinţarea Liceului Militar „Nicolae Filipescu“ de la Mănăstirea Dealu: „Punând temelia acestei școale, cred că înzestrăm armata cu o instituţie de folos și că prin ea armata aduce și o contribuţiune activităţii culturale a ţarei. Oștirea dobândește nu numai al doilea liceu, ci un liceu nou… Școala aceasta primește elevi fără deosebire de origine militară sau civilă, se va sili să-i îndrepte spre cariera armelor. Pe altă parte, armata brăzdează o cale nouă în învăţământ, înfiinţând departe de orice centru urban, o școală de energie, întemeiată pe metode noi, cu concursul unor profesori uniţi într-un ideal comun. În acest cuib de șoimi, adumbrit de zidurile sfântului locaș întemeiat de cucernicia Radului Vodă și împresurat de eroicele amintiri ale Viteazului Voevod însufleţească-se pentru vitejie, generaţii de voinici, de lei paralei ca cei din povești, crescuţi aici cu frica lui Dumnezeu,dar numai a lui Dumnezeu“.
Concurenţa a fost mare, însă a crezut în reușita lui. O mare bucurie i-a cuprins sufletul, când s-a văzut pe lista cu elevii admiși! S-a clasat printre primii. N-a regretat niciodată pasul făcut…. Când a intrat în curtea școlii, Alexandru a avut o senzaţie de imensitate…..
….Acolo, la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu a înţeles că, numai prin muncă și studiu, va reuși în viaţă…A fost pătruns din capul locului de ideea că, numai prin educarea voinţei și prin strunirea pornirilor și impulsurilor, va fi în măsură să se formeze, în cele mai bune condiţii, pentru viitoarea lui profesiune de ofiţer şi o carieră militară de excepţie. Această pregnantă conștiinţă de sine, dublată de o dorinţă fierbinte de a-și vedea visul împlinit, avea să-i fie de mare folos în viaţă, ajutându-l să traverseze cu mai multă ușurinţă momentele de cumpănă, incertitudinile, stimulându-l în cutezanţa sa, mobilizându-l să-și direcţioneze energiile și capacitatea, inteligenţa, spre ţeluri înalte. Activitatea sportivă îl pasiona pe Alexandru Șerbănescu impunându-i o viaţă sobră și bine organizată. Modul cumpătat de viaţă în Liceul Militar i-a adus mari foloase în ceea ce privește afirmarea și folosirea resurselor sale fizice, a capacităţii lui atletice propriu-zise. Practica și alergarea, fascinându-l viteza. Când a citit într-o carte de călătorii împrumutată din biblioteca liceului cum aleargă eschimoșii cu săniile trase de câini sau de reni, cum se gonește pe schiuri ca și pe tălpicile suplinind patinele europene, ce isprăvi reușesc acei nordici sau cum li se spunea generic și totodată pitoresc „acei oameni din ţara zăpezilor eterne și a gheţurilor“ – norvegienii, suedezii, finlandezii,laponii, admirabili oameni din nordul continentului, Alexandru Şerbănescu și-a întărit convingerea că schiatul era o artă, dar și că marea virtute a unui schior era să obţină viteză, să „zboare“ pe întinsul zăpezii. Deși era un polisportiv care juca și rugbi, sport prin excelenţă dur care friza brutalitatea, dar nu din vreo intuiţie tactică deosebită, în contact cu adversarul avea, însă, ezitări în jocul său de fotbal, având oroare de coliziunile corporale. Aceasta era o altă latură a caracterului său: nu admitea brutalitatea, forţa dură folosită împotriva semenilor, considerându-i pe cei care o foloseau drept indivizi fără educaţie, fără maniere. El aprecia mult manierele și comportamentul elegant, civilizat, între oameni. A căutat să fi e întotdeauna la curent cu mersul lecţiilor, ţinând astfel pasul în lotul de elevi fruntași ai clasei, ba chiar ai școlii. Meticulos în tot ceea ce făcea, a avut un comportament exemplar, n-a fost niciodată pedepsit. A fost un elev-model pentru toţi. S-a impus printre colegi prin ordine, disciplină, dar și prin cunoștinţele acumulate la toate materiile de studiu, prin felul lui de fi, foarte direct, dar foarte respectuos cu toţi cei din jurul său. N-a întârziat niciodată la program, era mândru de uniforma lui și totdeauna era gata să se prezinte ireproșabil la orice fel de inspecţie.În ochii elevilor, faima camaradului lor Alexandru Șerbănescu creștea mereu, prin forţa de asimilare a cunoștinţelor de tot felul, prin memoria prodigioasă și prin expuneri logice și convingătoare. Într-adevăr, Alexandru a fost un elev model, obţinând calificative foarte bune la știinţele exacte; l-a pasionat în mod special logica matematică, noţiunile complicate… Anii de liceu militar au format piedestalul stăpânirii unei bune părţi din știinţele exacte, au fost ani de efort dăruiţi în întregime studiului și lecturii, făcute ziua în orele de clasă, și până în orele târzii ale nopţii, în dormitorul internatului sau în sala de lectură a bibliotecii școlii. Era un cutezător care-și clădea încercările pe o sârguincioasă pregătire, pe o riguroasă cântărire a capacităţii sale în lumina realităţilor, nu în goana după extraordinar, ci stimulat de aspiraţia pentru excepţional, nu pentru a friza imposibilul, ci pentru a obţine maximum posibil. În vara anului 1931 a absolvit Liceul Militar obţinând o medie bună la bacalaureat, cu recunoașteri care întăreau constatarea că obţinuse notele pe merit, printr-o muncă intensă. Se încheia prima parte a tinereţii sale în care școala și sporturile i-au fost preocupări deopotrivă de serioase și de active, completându-se unele pe altele într-o relaţie care a desăvârșit procesul de formare a omului și a profesionistului de mai târziu, a zburătorului și a patriotului.
Alexandru Şerbănescu vânător de munte-ţinută de campanie
Prima parte a maturităţii sale se va completa, apoi, cu anii petrecuţi în Școala Militară de Ofiţeri de Infanterie din Sibiu și apoi de pilotaj (Școala de Ofiţeri de Aviaţie „Regele Carol al II-lea“) La 1 iulie 1933 a absolvit Școala de Ofiţeri de Infanterie „Principele Carol“ din Sibiu şi la 1 august 1933, a fost repartizat la Batalionul nr. 3 Vânători de Munte din Brașov. Comandantul Batalionului 3 Vânători de Munte, locotent col. Gh. Constantinescu, nota: „Sublocotenentul Șerbănescu face parte din noua promoţie, 1 iulie 1933. Prezentat la corp la 1 august 1933 și repartizat la Compania a 3-a. Am constatat că este un bun element, cu tendiţă spre mai bine. De un fizic rezistent și viguros, poate suporta cu ușurinţă greutăţile unei campanii. Cunoaște sporturile și le-a practicat toată vara pe stadionul grupului. Posedă bune aptitudini militare. Nu mă pot pronunţa asupra culturii sale. Posedă bune cunoștinţe profesionale, cunoaște bine regulamentul armei și le aplică în mod judicios. Aplicat la studii, are tendinţa de a se manifesta lăudabil în această direcţie. ……În vara anului 1933 a făcut o documentare a itinerarului: Brașov-Satu Lung-Valea Gârcinului, cu foarte bune rezultate. Lucrarea sa bine întemeiată, poate fi utilă Marelui Stat Major, care a ordonat aceste recunoașteri. În perioada a II-a, a comandant plutonul de pușcași și mitraliere, dovedind alese calităţi de comandant. Conștiincios la serviciu, bun comandant, demn, leal, cinstit…. În general, sublocotenentul Șerbănescu promite a deveni un prea bun ofiţer…..”
La 24 ianuarie 1938, prin Înaltul Decret Regal nr. 260/ 1938 a fost avansat la gradul de locotenent. A îndeplinit, în acest an, funcţia de ofiţer subaltern la Compania „Specialităţi“. În perioada de iarnă, a antrenat patrula de schi și ștafeta Batalionului 3 Vânători de Munte. Cât a slujit la Vânătorii de Munte, a fost iubit de camarazi și de soldaţii din plutonul său. Numele tânărului locotenent era deja cunoscut pentru performanţele sportive și profesionale pe care le obţinuse, unii superiori nu-l priveau cu ochi buni pentru că, fiind oameni mici la suflet, îl invidiau, îl „digerau“ greu, tocmai din aceleași motive pentru care camarazii și ostașii din subordine îl preţuiau. Pe acei „Moș Teacă“ i-a deranjat spiritul lui critic care s-a dovedit just faţă de rutina militară – am numi-o chiar rugină – și faţă de ordinele date superficial, multe din ele greșite, toate acestea au făcut ca în repetate rânduri să fi e detașat de la o subunitate la alta. Iată de ce lt. colonelul Dimitriu, comandantul Batalionului 3 Vânători de Munte, prin Ordinul de Zi nr. 87/1939, îi aprobă cererea pentru a urma Școala de Observatori Aerieni aflată în subordinea Centrului de Instrucţie al Aeronautici……Între 1 februarie-31 iulie 1939 a urmat cursurile acestei școli pe care a absolvit-o cu media 6,99, fiind clasificat al 29-lea din 76 de ofiţeri-elevi promovaţi, obţinând brevetul de observator aerian. Atmosfera colegială sinceră, spiritul de prietenie, de emulaţie sportivă explică de ce locotenentul Alexandru Șerbănescu s-a simţit atât de bine în mijlocul aviatorilor. La 1 aprilie 1940 a început cursul de pilotaj, având vârsta de 28 de ani. Unii sceptici l-au privit cu neîncredere pentru că era „bătrân“pentru a zbura pe avioane de luptă și un „neofit“, adică venea în aviaţie dintr-o altă armă, una terestră. Așa au crezut ei, dar locotenentul Alexandru Șerbănescu va demonstra cu prisosinţă contrariul….
A scris , Eleonora Arbănaș
(material selectat din vol.Alexandru Şerbănescu, asul cerului, ediţia a-II-a ,autor Valeriu AVRAM)
Vom publica articole despre eroul aviator până la 18 august 2019 când se vor împlini 75 ani de la ultima luptă aeriană a căpitanului Alexandru Şerbănescu.
Pentru cei mulţi care nu ştiu
Monumentul dedicat Grupurilor 6,7,9 Vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial. Foto:FAv.Cpt.Erou Alexandru Şerbănescu
În ultimii ani de viaţă Martha Greceanu pe lângă susţinerea publicării cărţii „Drumul celor puţini”, a iniţiat demersuri pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie pentru ridicarea unui monument dedicat Grupurilor 6,7,9 Vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial şi a susţinut material edificarea acestuia. Amplasarea monumentului se dorea a fi în părculeţul din zona Radu Beller. Am avut onoarea să particip la o discuţie chiar la faţa locului, la solicitarea Marthei Greceanu, ocazie cu care l-am reântîlnit şi pe istoricul Neagu Djuvara care prefaţase deja cartea „Drumul celor puţini” şi apăruse în primă ediţie. Am constatat că locuitorii din zonă nu agreeau propunerea, s-au opus amplasării monumentului şi denumirii parcului cu numele av.Tudor Greceanu. „ Cineva nu-l doreşte şi m-a ameninţat că dacă o să fie pus, va fi vandalizat ! Un vecin al parcului a dat în judecată Administraţia monumentelor că nu doreşte bolovani în faţa casei ”, spunea Virgil Scripcariu, sculptorul monumentului, iar un consilier din acea vreme de la Primăria Sectorului 1 a spus : „Comunitatea nu este de acord cu amplasarea acestui monument, indiferent că are autorizaţie sau nu”.
Peste ani, graţie celor implicaţi şi a sculptorului, monumentul a fost ridicat pe un alt amplasament, din păcate după moartea Mathei Greceanu. Acesta se află în Bucureşti pe strada Teheran, la intersecţia cu străzile Jean Monnet, Maxim Gorki,Cpt.av.Ghe.Mărăşoiu. Pe monument este scris următorul text: „În amintirea piloţilor de Vt.din Gr.6,7 şi 9,acei foarte puţini care întorşi de curând în ţară, de pe frontul de est au luptat cu un curaj de nedescris într-o minoritate covârşitoare pentru apărarea Bucureştiului contra bombardamentelor din primăvara anului 1944”. Martha Greceanu
Plăcuţa de pe care a fost şters numele Tudor Greceanu. Foto: FAv.Cpt.Erou Alexandru Şerbănescu
Dar, ce să vezi, acest adevăr istoric cuprins în textul inscripţionat pe monument este evident că nu înseamnă nimic ….pentru că altfel plăcuţa de la una din cele două intrări în părculeţul din apropierea monumentului, mai exact cea din dinspre monument, nu ar arăta după cum se vede în imagine. Cine şi ce tot are cu numele aviatorului Tudor Greceanu? Se pare că “ştergătorului “ nu-i place numele Eroului –Martir Tudor Greceanu ! Însă, i-a scăpat plăcuţa din partea opusă . Acum că ştie, are două variante: ori manifestă acelaşi comportament pe care nu ştiu cum să-l calific, ori rescrie numele aviatorului pe plăcuţa “agresată”.
La ce să ne aşteptăm?
„La vitregia spaţiului se adaugă duşmănia altor oameni, la fel de dotaţi şi de buni ca tine, care nu urmăresc altceva decât să-ţi frângă aripile şi să te ucidă. Cel mai bun învinge…O dată, de două ori, de nouă ori..,dar vine momentul aproape inevitabil când cea mai măruntă imponderabilă îţi este potrivnică şi atunci o dâră de fum şi flăcări este ultimul drapel pe care îl întinzi, ca un strigăt de adio, pe cerul iubit.” spunea Tudor Greceanu în notările sale.
Eleonora ARBĂNAŞ
Tudor Greceanu s-a născut la data de 13 mai 1917 şi a murit la data de 29 decembrie 1994. Descendent dintr-o veche familie de boieri moldoveni din zona Râmnicului Sărat, în 1919 familia se stabileşte la ţară în comuna Topliceni, judeţul Râmnicu-Sărat unde avea proprietăţi. Tudor avea atunci vârsta de doi ani. A crescut la ţară, cu drag de pământ şi de glia strămoşească. Aici, în comună,Tudor Greceanu va face clasele primare, apoi Liceul Internat din Iaşi după care urmează Școala Pregătitoare de Ofiţeri din Bucureşti. În anul 1940 urmează cursurile de perfecţionare la Buzău şi Ghimbav – Braşov. Obţine şase brevete: pilot de vânătoare, de instructor de zbor, pilot de înaltă acrobație, pilot de avioane bimotor, pilot de zbor de noapte şi zbor fără vizibilitate și pilot de război. Aviatorul Tudor Greceanu a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de Est, în apărarea teritoriului naţional și pe frontul de Vest. A făcut parte din Grupul 7 Vt. , din Flotila Udett şi din celebrul Grup 9 Vânătoare al cărui comandant era Căpitan av. Alexandru Şerbănescu. A avut 42 de victorii aeriene şi peste 800 de misiuni executate.Aviatorul Tudor Greceanu a făcut parte din elita aviaţiei de vânătoare regale române, a luptat alaturi de AŞII AŞILOR pe celebrele avioane de vânătoare Messerschmitt Bf 109 G împotriva aviaţiei sovietice în est, împotriva aviaţiei americane pentru apărarea teritoriului naţional, dar şi împotriva aviaţiei germane în vest. A fost decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul” clasa a III-a, “Coroana României” cu Rozetă, “Virtutea Aeronautică” în grad de ofițer cu cununa de frunze de stejar, “Virutea Aeronautică” în grad de cavaler, clasa “Crucea de Aur” cu 2 barete, “Steaua României”, “Medalia de Aur”, alte însemne şi insigne militare. Figură emblematică a aviației române, atât prin performanțe cât şi prin caracterul ferm şi destinul său tragic de după război. A părăsit armata în septembrie 1947 refuzând să servească regimul represiv instalat în România.
De la Onoare la umilință
A fost arestat în aprilie 1949 şi întemniţat în celebra închisoare de la Aiud. A “petrecut” 16 ani de detenție în închisorile comunisto-bolşevice și a fost condamnat la moarte. Pedeapsa a fost comutată la închisoare pe viață.A încercat să evadeze plănuind să ajungă la grupurile de rezistență armată din munți, dar din păcate evadarea nu a reuşit. Drept pedeapsă că a încercat să evadeze a fost condamnat la muncă silnică şi ţinut peste 24 de ore cu picioarele până la genunchi într-un bloc de gheață. A avut de suferit tot restul vieţii …Lui Tudor Greceanu închisoarea i-a distrus organismul şi sufletul, dar nu i-a 
îngenuncheat spiritul!Comandorul av. Tudor Greceanu, a fost un model de demnitate, un aristocrat al suferinţei supus celor mai acerbe corecţii în temniţa de la Gherla, Aiud,…În 1964 s-au deschis porţile închisorilor şi pentru aviatorul Tudor Greceanu. A ieșit din închisoare în anul în care toți deținuții politici au fost eliberați, dar era conştient că urma să trăiască în continuare în muţenie deoarece nu putea relata amintirile de război fără deturnări ale istoriei , or deturnarea adevărului era un lucru inacceptabil pentru el. Lui Tudor Greceanu închisoarea i-a distrus organismul şi sufletul, dar nu i-a îngenuncheat spiritul! A început consemnarea amintirilor sale abia în anul 1990, au fost notate relatări şi interviuri ce i s-au luat pentru diverse publicaţii sau discuţiile libere pe care le-a purtat cu cei <prea puţini> care au avut privilegiul să-i treacă pragul casei din Bucureşti, o modestă garsonieră situată la periferia capitalei.
După evenimentele din 1989-1990, deşi a putut să vorbească prea puţini au vrut sau au ştiut să-l şi asculte! Marele aviator EROU-MARTIR Tudor Greceanu la fel de dârz, patriot şi demn ca şi Alecu Şerbănescu, nu s-a încovoiat niciodată, nu a abdicat de la principiile sale chiar dacă preţul plătit a fost incomensurabil sub toate aspectele. Comandorul av. Tudor Greceanu a plecat la escadrila din ceruri pe 29 decembrie 1994. De acolo de sus aviatorul Tudor Greceanu nu cere răzbunare, dar cu siguranţă ar vrea numai să se ştie despre ei şi despre istorie aşa cum a fost .
Ansamblul Monumental Trepte spre Cer al Eroilor Aviatori FARR
Numele aviatorului – patriot român Tudor Greceanu, este gravat pe monumentul “trepte spre cer” din Coloneşti, judeţul Olt alături de toţi camarazii săi din Grupul 9 Vânătoare şi nu numai, ridicat în semn recunoştinţă pentru acei oameni drepţi, neclintiţi în crezul şi patriotismul lor. Romania există şi datorită eroismului acestor aviatori precum Tudor Greceanu în memoria căruia dedicăm această pagină de istorie, un arc peste timp pentru a se şti, a se cunoaşte , a nu uita că istoria ne priveşte pe toţi.
E. Arbănaş
