Campania de la Stalingrad

Căpitan aviator Alexandru Şerbănescu-primul contact cu Frontul de Est

Scurt istoric despre aviatorul Alexandru Şerbănescu :

Absolvirea Şcolii de Perfecţionare şi obţinerea brevetului de pilot de vânătoare la sfârşitul lunii noiembrie 1941, îl calificau şi pe Alexandru Şerbănescu printre zburătorii de elită ai ţării, asigurându-i locul în Aviaţia de Luptă.
I se deschideau astfel, largi perspective în orizontul spre care-şi îndrepta năzuinţele de zburător…
În perioada 1 noiembrie 1941-10 aprilie 1942, locotenentul av. Alexandru Şerbănescu a continuat cu acceaşi energie şi pasiune să îndeplinească funcţia de instructor de studii şi comandant al Escadrilei 1 Elevi, în cadrul Şcolii de Ofiţeri de Aviaţie,fiind foarte apreciat de comandanţii săi.
Foaia calificativă pe anul 1941 până la 31 octombrie, cuprinde următoarele notări la rubrica: Notele şefilor ierarhici superiori ,, Element foarte bun, atât în arma de origine cât şi în aeronautică, dovedind acelaşi prea frumoase calităţi de militar şi aviator. Caracter ferm. Bun instructor. Pasionat al zborului a obţinut în scurt timp brevetul de pilot de vânătoare pe I.A.R-80 dovedind prea frumoase aptitudini. Temperament combativ, foarte curajos. Cred că va fi un foarte bun pilot de vânătoare pe front. În concluzie : element de nădejde, un foarte bun ofiţer de aviaţie în plină ascensiune . Merită a fi înaintat căpitan şi apoi să fie trimis şi la război, pe front, într-o escadrilă de vânătoare’’.
La cererea sa, la 10 aprilie 1942, prin Decizia Ministerială nr.3014 /1942 Lt.av. Alexandru Şerbănescu a fost mutat în interes de serviciu şi înscris în cotroale la Flotila 1 Vânătoare- D.M.148/1942 ( Ordin de Zi nr.8/1942), executând misiuni de apărarea a spţiului aerian al ţării de atacurile avioanelor sovietice mai ales în zona litoralului Mării Negre şi a localităţilor din Dobrogea, în principal a oraşului Constanţa.
Pentru activitatea deosebită desfăşurată, prin Înaltul Decret Regal nr.2055 din 18 iulie 1942 publicat în „Monitorul Oficial” nr.166 din 19 iulie 1942, Alexandru Şerbănescu a fost avansat la excepţional la gradul de căpitan.
Trebuie făcută o menţiune absolut necesară pentru aplicarea rigoarii de către acei vajnici cunoscători în ale istoriei:
În dosarul personal la rubrica „Diferite poziţii şi funcţii” înaintarea în grad este înscrisă la data de 6 martie 1943, prin Ordinul de Zi nr.744/1943 al Corpului Aerian Român. Este o nepotrivire flagrantă, întrucât avansarea la excepţional se făcea numai prin Înalt Decret Regal. Toate documentele militare oficiale,după 18 iulie 1942 îl menţionează pe aviatorul Alexandru Şerbănescu cu gradul de căpitan, inclusiv în Foaia calificativă din anul 1942 .

––––––––––––––––––––––––––––––

Angajarea aviaţiei naţionale pe Frontul de Est în anul 1942 a cuprins, în principal două mari perioade de activitate:
1. Acţiunile militare din Caucaz şi Stepa Kalmucă cu fazele: 6 august-16 septembrie 1942.
2. Acţiunile militare din zona Stalingradului şi Cotul Donului cu fazele: 1-16 septembrie 1942; 16 septembrie-20 decembrie 1942; 21-31 decembrie 1942.
Această segmentare a fost legată în primul rând de organizarea comandamentelor şi distribuţia forţelor în funcţie de necesităţile operative, în intervalele respective de timp.

Stalingrad

La sfârşitul lunii august 1942, Grupul 7 Vânătoare era pregătit pentru a fi trimis pe front. Grupul a primit avioanele Me.109 E sosite din revizie, la comanda grupului fiind numit căpitanul av.Grigore Crihană. Comandantul Grupării Aeriene de Luptă era Generalul Ermil Gheorghiu care îşi stabilise comandamentul pe baza aeriană de la Morozovskaia, aflată( cât mai departe) la aproximativ 200 km de Stalingrad, unde se aflau şi grupurile de bombardament, recunoaştere şi aviaţia sanitară.
Aflat pe aerodromul de la Pipera, la începutul lunii septembrie 1942, Grupul 7 Vânătoare a primit ordinul să se deplaseze pe frontul de la Stalingrad. Cu efectivele completate în personal navigant, specialişti şi trupă, grupul avea 37 de avioane şi cadre complete pentru toate unităţile din subordine.
Cele trei escadrile de vânătoare subordonate grupului erau comandate astfel :
Escadrila 56 de căpitanul av. Tiberiu Stătescu
Escadrila 57 de căpitanul av. Alexandru Manoliu
Escadrila 58 de căpitanul av.Dan Scurtu.
În completarea corpului de ofiţeri au venit, la cerere, cpt. av. Alexandru Şerbănescu şi locotenentul av. Dinu Pistol, ambii foşti ofiţeri de elită la Vânătorii de Munte, confirmaţi în aviaţie după obţinerea brevetelor de piloţi de vânătoare şi după trecerea pe avionul modern Me.109 E 7 Legaseră o prietenie foarte strânsă încă de la Vânătorii de Munte. La cererea lor au fost repartizaţi la Grupul 7 Vânătoare pentru a pleca pe front. În prezenţa generalului Gheorghe Jienescu, subsecretar de stat al Aerului, al generalilor RamiroEnescu, şeful de stat major al Aerului şi Constantin Celăreanu, a c.dor av.  Mihail Romanescu, comandantul Flotilei 1 Vt., s-a desfăşurat plecarea spre noul obiectiv, în formaţii strânse, pe escadrile şi patrule.
De la Pipera, avioanele Grupului 7 Vt. au pus cap- compas 90 de grade,zburând cu 500 km/ oră. Piloţii cu ochii pironiţi pe terenul dezolant de sub ei,vedeau cum sutele de kilometri străbătuţi îi îndepărtau ireversibil de casă. Mulţi zburători nu văzuseră până atunci pustietatea dezolantă care defila sub ei- stepa Nogai- un deşert pustiu în care pământul nu putea fi văzut decât de la verticală din cauza prafului care se ridica până la 2000 m înălţime. Din cauza subsolului bogat în zăcăminte de fier,busola o lua razna şi nu se putea naviga decât la vedere.
Aviatorii au urmat itinerarul: Galaţi-Nikolaev-Melitopol-Rostov-Tuzov, toate parcurse cu realimentare. După două etape, personalul navigant şi tehnic a ajuns la Rostov pe Don, la marginea stepei Nogai, un ţinut bătut de vânturi şi plin de praf. Au aterizat într-un nor dens de praf, cenuşiu şi fin, stârnit de curentul elicelor care se strecura peste tot, întunecând văzduhul, pătrunzând în ochii piloţilor şi aşa obosiţi de drum ( trei zile). Peste tot, numai stepă şi praf. Aviatorii Grupului 7 Vt. au aterizat în condiţii normale pe aerodromul de la Tuzov. Pe terenul de zbor personalul navigant a fost întâmpinat de un eşalon avansat format din mecanici care fusăseră transportaţi aici cu câteva zile înainte cu un avion trimotor Ju.52.
Pe aerodromul de la Tuzov se mai găseau Grupurile de Vânătoare 6 şi 8 înzestrate cu avioane I.A.R 80/ 81 Bopi, precum şi Escadrila 113 legătură.
Incepând cu 9 septembrie 1942, Grupul 7 Vt. cu Escadrilele 57 şi 58, comandate de căpitanii aviatori Alexandru Manoliu şi Dan Scurtu, şi-a început activitatea de luptă în apropiere de Stalingrad, având la început terenul de zbor, la Tuzov. Dotarea grupului era de 37 de avioane Me.109 E, acţionând în această perioadă, în cadrul Flotilei 2 Vânătoare împreună cu Grupurile 6 şi 8 Vt. ce aveau în serviciu avioane I.A.R 80/81. Forţa combativă a aviaţiei sovietice crescuse considerabil prin apariţia noilor tipuri de avioane performante,precum şi prin numărul mare al acestora.
Abia sosit pe front, în ziua de 12 septembrie 1942, comandatul Escadrilei 57, Cpt.av. Alexandru Manoliu aflat la bordul avionului Me.109 E,nr.16, a fost doborât într-o luptă aeriană, piezându-şi viaţa. Comanda a fost preluată provizoriu de cpt. av. Alexandru Şerbănescu,iar la 8 octombrie 1942 acesta a fost numit comandatul Escadrilei 57 ,prin Ordin.
Despre noul comandant al Escadrilei 57 Vânătoare din cadrul Gr.7 Vt.
Avea o nelipsită vestă de zbor şi la fel de nelipsitele cizme de antilopă neagră cu fermoar care aminteau de legendarii muşchetari din poveştile copilăriei. Nu prea înalt, puternic construit, bine legat în frânghiile muşchilor săi de atlet,era o înmănunchiere de inteligenţă şi forţă. Era în viziunea tinerilor săi camarazi, prototipul pilotului de vânătoare. De sub „fruntea lui largă şi înaltă”, din umbra cozorocului,licărea verdele metalic al ochilor, despre care nu puteai spune dacă sunt ochi de pradă sau de visător, dincolo de care sta de veghe o inteligenţă fină şi un suflet de elită…Siguranţa mersului, cu ţinuta-i atletică şi forţa personalităţii lui inspira încredere totală în rândul subordonaţilor săi. S-a dovedit a fi un excepţional camarad,un caracter integru, sever, dar foarte drept. Era gata să sară în apărarea oricui când era în discuţie dreptatea cuiva. Şi a făcut acest lucru de multe ori în scuta-i viaţă.
Este important de precizat că la 16 septembrie 1942 Comandamentul Armatei a 3-a a încetat operaţiunile în Caucaz, întrucât a primit misiunea să acţioneze în zona Cotul Donului; operaţiunile aeriene din zona Caucazului fiind preluate de Flota a 4-a Aeriană Germană, iar operaţiunile aeriene din Stepa Kalmucă în folosul Armatei a 4-a Română, au fost preluate de Comandamentul Aero 4 Armată.
În perioada 1-16 septembrie 1942, Gruparea Aeriană de Luptă a executat misiuni la Stalingrad şi la Cotul Donului, având în această zonă forţe aeriene ce cuprindeau : o flotilă de vânătoare cu 3 grupuri, totalizând 55 de avioane ; o flotilă de bombardament cu 3 grupuri, totalizând 51 de avioane ; un grup de recunoaştere cu 2 escadrile şi 28 de avioane.

Misiunile Grupului 7 Vânătoare au fost de însoţire şi protecţie a formaţiunilor de bombardament române şi germane ce operau asupra Stalingradului dar şi de vânătoare liberă. La 14 septembrie 1942, vânătorii grupului constituiţi într-o patrulă au angajat o luptă extrem de dură şi înverşunată de ambele părţi. Formaţia noastră a fost atacată de avioane de vânătoare Yak inamice şi în urma unei lupte acerbe unul dintre acestea a fost doborât de adj. av.Constantin Ursachi, avionul sovietic prăbuşindu-se la sol, la est de Volga. Avionul pilotat de adjtutantul stagiar av. Ion Mucenica, avariat în luptă, a aterizat pe un aerodrom german. Alte avioane Bf-109 au executat misiuni de vânătoare liberă în zona de sud est a Stalingradului.
În următoarea zi, 15 septembrie, Grupul 7 Vt. a trimis în sector 23 de avioane asigurând protecţia avioanelor germane JU.87 .Echipajele aliate au bombardat centrul Stalingradului.Niciun avion inamic nu au mai putut să se apropie de bombardiere care au aruncat atâtea bombe asupra Stalingradului încât incendiile au cuprins în totalitate centrul oraşului.
Generalul de divizie Wierbig Martin a consemnat ziua de 15 septembrie 1942 prin Ordinul de Operaţii astfel: « Unităţile de aviaţie Stuka care au acţionat asupra Stalingradului au raportat că avioanele de vânătoare române le-au susţinut o protecţie excelentă.De aceea exprim deosebitele mele mulţumiri şi recunoştinţa mea vânătorilor români pentru excelenta protecţie făcută unităţilor de bombardament în picaj.. »
Ziua de 17 septembrie 1942 a fost tot nefastă pentru nordul şi centrul oraşului. Patru vânători din cadrul Gr.7 Vt., printre care şi cpt. av.Alexandru Şerbănescu, la manşa Bf-109 au asigurat protecţia bombardierelor care acţionau în zona Kotluban-Volga,apoi, au asigurat o altă formaţie de Ju-88 care a reuşit să scoată din luptă altirelia inamică.Au urmat alte şase avioane de bombardament româneşti care au lovit zona centrală. După scoaterea bombardierilor din zona obiectivului , cei patru vânători au zărit şapte avioane IAK inamice. Pornind în urmărirea lor, cpt.av. Alexandru Şerbănescu a doborât unul dintre cele şapte. Aceasta fost prima victorie a celui care avea să ajungă un adevărat as al aviaţiei de vânătore româneşti.
În noaptea de 17 spre 18 septembrie a fost atacat aerodromul Tuzov cu bombe denumite de aviatorii noştri « panerele lui Molotov » Stricăciunile au fost minime pentru că multe dintre acestea au căzut în afara aerodromului.
La 18 septembrie 1942-o altă zi , alte lupte şi mai crâncene. Aviaţia inamică a trimis 13 avioane de vânătoare în zona Stalingradului care era asaltat în valuri de bombardierele româneşti şi germane.A fost inutil şi prea târziu. Privit de sus oraşul era tot în flăcări. Doar spaţiul dintr-o parte şi alta a râului Volga părea neatins.În aceste condiţii aveau loc deplasări masive de trupe sovietice în direcţia frontului.
În noaptea zilei următoare avioanele sovietice au căutat aerodromul vânătorilor noştri dar nu au reuşit să-l localizeze astfel că au lansat bombele în cu totul altă direcţie deşi s-au folosit de paraşute luminoase.
În perioada 1-18 septembrie 1942 s-au executat 524 ieşiri ale aviaţie de vânătoare,cu 576 ore de zbor, aviatorii Flotilei 2 Vt. au obţinut 33 de victorii aeriene. Pierderile noastre în această perioadă au fost : 10 ofiţeri, 3 subofiţeri, 2 maiştri şi 20 trupă, în total 35 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Au fost pierdute 10 avioane (6 I.A.R-81, 1 Me.109, 2 I.A.R-39,1 Fleet) .
În această perioadă, avioanele JU.52 au transportat pe front 103,5 tone de materiale, precum 1115 pasageri ( răniţi şi curieri), realizând 306 ore de zbor ; avioanele sanitare R.W.D au realizat 312 ore de zbor.
La 21 septembrie 1942 în zona Stalingradului cerul era acoperit cu nori ceţoşi la înălţime din cauza vremii care devenea nefavorabilă, iar la Kotluban plafonul era la 2000 m.Cu toate acestea în după-amiaza zilei aviaţia nostră de vânătoare a asigurat plecarea din sector a trei valuri de bombardiere Ju-88 şi Stuka care au bombardat ce mai rămăsese din centrul Stalingradului.În zona de est a oraşului alte patru avioane din Gr.7 Vt. patrulau pe cerul Stalingradului fără însă a întâlni avioane sovietice. Vânătorii noştri aveau senzaţia că stăpânesc tot cerul de deasupra oraşului. aaaa
Misiunile aviatorilor din Grupul 7 Vt. au continuat, cu toate că timpul începea să fie nefavorabil, iarna rusească se pregătea să vină. În acelaşi timp, aerodromul de la Tuzov a început să fie „ vizitat” din ce în ce mai des , mai ales noaptea, de avioanele inamice care lansau bombe în speranţa producerii unor impoartante pagube. Din fericire pentru aviatorii noştri, aceste atacuri s-au soldat cu pierderi minime, totuşi deveniseră supărătoare, nu-i lăsa pe aviatorii noştri să se odihnească, apoi, mai exista o insuficientă dotare a mijloacelor de luptă şi logistice.
În pofida multor greutăţi, aviatorii şi tehnicieni şi-au făcut datoria.Unităţile de artilerie antiaeriană au încercat să suplinească numărul mic de avioane de vânătoare aflate pe un front imens, doborând 16 avioane inamice.
–––––––––––––––––––––––––––––

La sfârşitul lunii septembrie 1942, în zona de operaţii Stalingrad-Cotul Donului, mijloacele aeronautice cuprindeau 26 de escadrile de aviaţie ( 6 de vânătoare, 2 de vânătoare- bombardament, 7 de bombardament, 6 de observaţii, 2 de recunoaştere, 2 de transport,1 sanitară), repartizate astfel : G.A.L-17 escadile de aviaţie ( 6 de vânătoare, 2 de recunoaştere, 4 de bombardament greu, 3 de bombardament uşor, 2 de vânătoare- bombardament (în picaj) ; Aeronautica Armatei 3-a : 3 escadrile de observaţie,1 grupare antiaeriană cu 12 baterii ; Aeronautica Armatei 4-a : 3 escadrile de observaţie cu 9 baterii; Regiunea Aeriană Înaintată : 2 baze regionale înaintate, 5 ateliere mobile,1 grup aero-transport cu 2 escadrile, 1 escadrilă sanitară ; Comandamentul Geniu Aeronautic :1 batalion exploatare,1 batalion construcţii, 1 comapanie de balizaj, 1 serviciu meteo ; Serviciul de pândă şi alarmare cu 1 baterie pândă-radio în zona Armatei 3-a română.
Dislocarea acestor unităţi a fost hotărâtă de către Cartierul General al Aerului cu punctul de comandă la Rostov, în acord cu Flota 4 Aeriană Germană. În această fază, aviaţia subordonată G.A.L şi Comandamentul Aero 3 Armată a acţionat de pe aerodormurile de bază de la Tacinskaia şi Moruzovskaia, aflate în Cotul Donului (între Don şi Doneţ), iar aviaţia de observaţie a Armatei 4-a de pe terenul de bază Proletarskaia, aflat la sud de Don. În acelaşi timp, unităţile de aviaţie române au mai dispus de 4 terenuri de aviaţie înaintate la Bukovskaia, Perelasovskii (Aero 3 Armată), Sutov (Aero 4 Armată) şi… Karpovka, aflat la 48 km vest de Stalingrad.

–––––––––––––––––––––––––––––––

Pentru Grupul 7 Vânătoare deplasarea pe frontul Stalingradului a însemnat un moment dificil datorat desfăşurării acţiunilor militare mult în adâncimea teritoriului inamic cu toate consecinţele ce au decurs de aici pentru aprovizionarea cu muniţie,carburanţi şi alimente la care s-au adăugat condiţiile neprielnice zborului,din cauza iernii.
Până la 2 octombrie 1942, vânătorii Grupului 7 au executat misiuni de vânătoare liberă , au obţinut 11 victorii aeriene şi au asigurat o protecţie excelentă aviaţiei de bombardament române şi germane.
Căpitanul av.Alexandru Şebănescu a executat misiuni de recunoaştere,însoţire şi vânătoare liberă. Sectorul Stalingrad-Volga a fost primul său contact cu frontul.
Toată luna septembrie aviația română și germană au avut superioritatea aeriană absolută, cu victorii aeriene în special asupra avioanelor bimotoare Pe-2-aparate moderne de lupă.
La data de 25 septembrie cpt.av Alexandru Șerbănescu obţine a doua sa victorie, asupra unui biplan iar la terminarea campaniei de la Stalingrad avea 6 victorii şi era deja considerat un as al aviaţiei de vânătoare.

Toamna venise devreme şi sângera printre spinii stepei ruseşti. Brumele căzute în fiecare noapte poleiau cu argint câmpia aerodromului. Motoarele porneau mai greu iar mecanicii îşi frecau mâinile amorţite de frig.
La data de 7 octombrie 1942 grupul se mută pe aerodromul Karpovka, localitate aflată la 48 km vest de Stalingrad. Aici, Grupul 7 Vânătoare se pregătește de iernat, iar Alexandru Șerbănescu demonstrează cunoștințele de vânător de munte la amenajarea bordeielor. Fiecare escadrilă şi-a săpat propriul bordei în pământ, folosindu-se materialul lemnos. Până şi popota era îngropată în pământ. Personalul navigant parcursese în aprox.două luni de front un drum lung şi greu. Unitatea avusese formaţii complete încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri bine pregătiţi ca piloţi şi luptători aerieni,dar rândurile lor s-au subţiat rapid în urma luptelor aeriene dure. A fost întărit din nou, şi din nou a plătit cu vieţi şi avioane distruse. Cu răni în inimi şi răni în trupuri. După numai 10 zile, la 17 octombrie 1942 , frontul a fost spart la Cotul Donului, iar la data de 19 octombrie cel de la Stalingrad.
La 21 octombrie 1942 cpt.av. Alexandru Şerbănescu, aflat într-o misiune de recunoaştere constată că tancurile ruseşti se află la doar 6 km de aerodromul Karpovka. La 1 noiembrie, prin Ordinul de zi nr.535/1942, căpitanul av. Alexandru Şerbănescu predă comanda Escadrilei 57 căpitanului av. Ioan Bocşan,el fiind numit şeful Biroului de informaţii şi operaţiuni de luptă al Grupului 7 Vânătoare.
La 22 noiembrie 1942 aerodromul a fost complet încercuit şi s-a hotărât evacuarea de urgenţă. Presiunea sovieticilor pentru a restrânge zona încercuită devenise atât de puternică încât personalul românesc de pe baza aeriană de la Karpovka auzea ziua şi noapte tragerile artileriei grele şi zăngănitul şenilelor tancurilor inamice. Gerul făcea ca schimburile de santinelă să fie numai de un ceas şi se dublase numărul lor. Oamenii erau nedormiţi,la fel şi piloţii care mai trebuiau să şi zboare,atât pentru a se opune presiunii ruseşti cât şi pentru a cunoaşte exact linia acestui front interior care se restrângea cu fiecare ceas.
În faţa celei mai dramatice situaţii de până atunci, căpitanul av.Grigore Crihană comandatul Grupului 7 Vt. a clacat psihic iar comanda grupului a fost preluată de căpitanul av. Alexandru Şerbănescu. Era singurul ofiţer aviator capabil să domine situaţia, să ia măsuri în situaţii disperate, dar posibile. Pregătirea lui dobândită în Şcoala de Aplicaţii a Infanteriei şi activitatea desfăşurată ca vânător de munte îi erau de mare folos în organizarea apărării bazei aeriene. I-a convocat pe toţi ofiţerii şi le-a vorbit despre despre situaţia critică în care se aflau, sublinind că aerodromul putea fi cucerit de sovieticii în orice moment.
Căptanul Alex.Şerbănescu le-a explicat ofiţerilor că :
Trebuie să fie lăsată pe aerodrom o trupă care să reziste cât mai mult atacurilor inamicului.
Nu este de acceptat ca un ofiţer să fie luat prizonier.
Nu era nimic teatral în atitudinea lui şi în timp ce le vorbea, a dat dovadă de mult calm şi stăpânire de sine. Prin atitudinea lui hotărâtă, le-a inspirat tuturor tărie şi toţi au simţit sprijinul lui. La sfârşitul întâlnirii le-a spus următoarele: „Domnilor ofiţeri, noi nu putem cădea prizonieri pentru că luptăm pe front de armată şi aveam mai multe informaţii strategice decât un comandant de armată terestră, care luptă pe un teren restrâns.Noi ştim metodele prin care am fi interogaţi în caz de prizonierat şi ce am putea dezvălui. Ordon: ofiţerii să nu tragă ultimul glonţ pentru că şi-l vor păstra pentru ei. Subofiţerii sunt liberi să accepte prizonieratul”

Urmează episodul unic numit „ Ieşirea din încercuire” care a rămas în istorie ca fiind noaptea în care Alexandru Şerbănescu, inspirat tot de excelenta sa formaţie de vânător de munte, a ordonat să fie plasate cozile avioanelor pe butoaiele de benzină pentru a putea trage razant cu armamentul avioanelor împotriva tancurilor sovietice.

Viaţa pe Frontul de Est devenise o succesiune de acte de eroism,de glorie şi sacrificiu. Era o viaţă plină de încordare,de neprevăzut, de nesiguranţă, de cutezanţă şi îndoială, de multă răspundere în îndeplinirea misiunilor de luptă.

(Selectat din volumul omagial, în curs de apariţie cu prilejul Centenarului Alexandru Şerbănescu)

Descriind aceste episoade, noi cei de astăzi ne putem cutremura ; era război – ori ei, ori noi- , acel război de reântregire – care din păcate nici astăzi nu a fost împlinită.
Aviatorii şi toţi ceilalţi erau soldaţi ai armatei române care şi-au îndeplinit cu prisosinţă ordinele,misiunile şi nu au abdicat niciodată de la statutul de militar. Eroi adevăraţi. Are cineva dreptul să-i ierahizeze după te miri ce criterii ale unor minţi închistate şi orgolii nemăsurate?
Aşa a fost istoria, ori aceasta nu mai trebuie nici mistificată, nici uitată.

Arb.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s