100 de ani de la naşterea cavalerului cerului

    Alexandru Şerbănescu  – de la elev  la asul aşilor

Copilul Alexandru Şerbănescu, a iubit învăţătura. A privit mereu înainte ! N-a avut nici răgazul, nici trebuinţa să piardă timpul fără rost. Erau atât de angajate resorturile simţirii lui,încât a făcut totul pentru reuşita în viaţă.

La gimnaziu,elevul Alexandru Şerbănescu s-a impus atenţiei profesorilor şi colegilor de clasă, mereu aşezat în fruntea tuturora. În jurul figurii sale se ivesc nimbii aureolei, aşezată prin munca fără de odihnă, la care au contribuit în mare parte dascălii săi. Elevul Şerbănescu s-a impus de la sine, fără să caute gloria premiantului. I-au plăcut disciplinele exacte: matematica, fizica, chimia, fiind aproape tot atât de silitor şi la limba română, geografie sau istorie. Sigur pe el, pe cunoştinţele dobândite în anii de şcoală, în anul l927 a dat examen de admitere la Liceul Militar „Nicolae Filipescu ”,de la Mănăstirea Dealu,un important locaş al spiritului şi culturii româneşti care avea o istorie deosebită. A reuşit printre primii şi n-a regratat niciodată pasul făcut. Acolo, la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu a înţeles că numai prin muncă şi studiu, va avea acces la viitor.

În vara anului 1931 a absolvit Liceul Militar obţinând o medie bună la bacalaureat. S-a înscris la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie nr.2 ,, Principele Carol” din Sibiu,fiind admis elev activ, prin Ordinul de Zi nr.442/ din 20 septembrie 1931. În anul II de studii a fost avansat, la 1 februarie ,prin Ordinul de Zi nr.3/1932 la gradul de caporal. Printr-un efort deosebit a ajuns în fruntea plutonului celor mai buni elevi-ofiţeri, datorită capacităţii sale intelectuale, a muncii intense.

Sublocotenentul Alexandru Şerbănescu, comandant de pluton la Vânătorii de Munte, a fost notat la 31 octombrie 1933 de şeful său ierarhic ,comandantul Batalionului III Vânători de munte, lt. colonelul Gh. Constantinescu, astfel: „ Sublocotenentul Şerbănescu face parte din noua promoţie,1 iulie 1933. Prezentat la corp la 1 august 1933 şi repartizat la Compania a 3-a. Am constatat că este un bun element, cu tendiţă spre mai bine Posedă bune cunoştinţe profesionale, cunoaşte bine regulamentul armei şi le aplică în mod judicios. Aplecat la studii, are tendinţa de a se manifesta lăudabil în această direcţie…” După absolvirea Şcolii militare de infanterie, sublocotenentul Alexandru Şerbănescu a urmat, în perioada 1 septembrie- 31 octombrie 1935, cursurile Şcolii de Aplicaţie a Infanteriei. A fost un cursant model, aplecat spre studiu,astfel că la terminarea lui, colonelul Emil Bârzotescu, comandantul şcolii, a notat următoarele în Foia calificativă a cursantului: „ În acest timp ofiţerul a dovedit frumoasă putere de muncă şi interes pentru pregătirea sa profesională”. În perioada 1 mai-15 iulie 1936 a urmat cursul practic de specializare pe armă în cadrul Centrului de Instrucţie al Infanteriei, generalul Vladimir Stavrescu,comandantul Centrului de Instrucţie al Infanterie, făcea următoarele aprecieri asupra cunoştinţelor profesionale şi aptitudinilor militare ale sublocotenentului Alexandru Şerbănescu: Cunoştinţe profesionale bune aptitudini de instructor bune. Conduce bine plutonul şi compania. In concluzie: Bine pregătit” Chemarea înălţimilor albastre a fost mai puternică decât urcatul pe potecile de munte, părăsind arma pe care a iubit-o pentru o altă specialitate pentru care se simţea atras şi avea vocaţie- aviaţia militară. In perioada 1 februarie-31 iulie 1939 a fost detaşat la Şcoala de observatori aerieni ,,obţinând media de absolvire 6,99, clasificat al 29-lea din 76 de elevi- ofiţeri. A fost brevetat observator aerian. Poate fi întrebuinţat în misiuni de război cu rezultate bune…

      Între 1 noiembrie 1939-1 aprilie 1940 a urmat Cursul tehnic complementar de aviaţie, obţinând medii foarte bune. Comandantul Şcolii de ofiţeri de aviaţie „ Regele Carol II ” îl în nota astfel: „ Frecvenţă regulată, ţinută îngrijită. A depus interes pentru cursuri. Element necesar armei în care a intrat”.

       În toate notările de serviciu, începând cu anul 1933 şi terminând cu 1944, se află înscrise cuvintele: „ Posedă cunoştinţe profesionale suficiente,pe care caută a le îmbogăţi continuu cu toate noutăţile inerente perfecţionării armei aeronautice.” 

Ajuns pilot de vânătoare şi comandant de escadrilă, apoi de grup aerian, s-a remarcat ca un şef lucid, fiind un exemplu pentru camarazii săi. În Extrasul după Foaia calificativă pe anul 1941/1942 , comandantul Flotile 2 Vânătoare, căpitan comandorul av. Constantin Tănăsescu nota: ,,Încadrat ca subaltern în Escadrila 57 vânătoare,intră operativ sub comanda Flotilei 2 vânătoare. După câteva zile de la sosirea pe front i se încredinţează comanda Escadrilei 57 vânătoare. In această funcţie dezvălue calităţi de bun comandant. Continuu în fruntea formaţiunilor se dovedeşte bun navigator,bun luptător aerian şi cu foarte mult spirit combativ. Capătă repede ascendent moral şi profesional asupra subalternilor pe care reuşeşte să-i instruiască bine”

Angajarea aviaţiei naţionale pe Frontul de Est în anul 1942 a cuprins, în principal două mari perioade de activitate: 1) acţiunile militare din Caucaz şi Stepa Kalmucă, cu fazele: 6 -august-16 septembrie 1942; 2) acţiunile militare din zona Stalingradului şi Cotul Donului, cu fazele: 1-16 septembrie 1942; 16 septembrie-20 decembrie 1942; 21-31 decembrie 1942. Această segmentare a fost legată în primul rând de organizarea comandamentelor şi distribuţia forţelor în funcţie de necesităţile operative, în intervalele respective de timp.

La începutul lunii septembrie 1942, Grupul 7 Vânătoare a primit ordinul să se deplaseze pe frontul de la Stalingrad. Cu efectivele completate în personal navigant, specialişti şi trupă, grupul avea  37 de avioane şi cadre complete pentru toate unităţile din subordine.

        Cele trei escadrile de vânătoare subordonate grupului erau comandate ,după cum urmează:  56 de căpitanul av. Tiberiu Stătescu, 57 de căpitanul av. Alexandru Manoliu şi 58 de căpitanul av.Dan Scurtu. În completarea corpului de ofiţeri au venit, atunci, căpitanul av. Alexandru Şerbănescu şi locotenentul av. Dinu Pistol, ambii foşti ofiţeri de elită la vânătorii de munte, confirmaţi în aviaţie după obţinerea brevetelor de piloţi de vânătoare şi după trecerea pe avionul modern Me.109 E 7. În prezenţa generalului Gheorghe Jienescu, subsecretar de stat al Aerului, al generalilor Ramiro Enescu, şeful de stat major al Aerului ,Constantin Celăreanu, a comandorului av. Mihail Romanescu, comandantul Flotilei 1 Vt., plecarea spre noul obiectiv s-a desfăşurat în formaţii strânse, pe escadrile şi patrule. De la Pipera, avioanele Grupului 7 Vt. au pus cap- compas 90 de grade,zburând cu 500 km/ oră. Aviatorii au urmat itinerarul: Galaţi-Nikolaev-Melitopol-Rostov-Tuzov, toate parcurse cu realimentare. După două etape, personalul navigant şi tehnic a ajuns la Rostov pe Don, la marginea stepei Nogai,iar aviatorii  Grupului 7 Vt. au aterizat în condiţii normale pe aerodromul de la Tuzov. Abia sosit pe front, în ziua de 12 septembrie 1942, cpt.av.Alexandru Manoliu aflat la bordul avionului Me.109 E,nr.16, a fost doborât într-o luptă aeriană, piezându-şi viaţa. Pentru scurt timp, comanda a fost preluată de căpitanul av. Alexandru Şerbănescu,viitorul as al aviaţiei române. Luând comanda escadrilei, primul lucru a fost să inspecteze cantonamentul trupei. Nu întâmplător s-a interesat de condiţiile de viaţă şi nevoilor ostaşilor. Îi punea la muncă,dar îi preţuia şi-i respecta. Datorită felului său de a fi exigent dar omenos, a fost iubit de cei din jur.  În ziua de 14 septembrie 1942 ,o patrulă de Me.109 E din Grupul 7 Vt., a însoţit o formaţie de bombardiere germane şi româneşti care operau asupra Stalingradului. Misiunile aviatorilor din Grupul 7 Vt. au continuat, cu toate că timpul începea să fie nefavorabil, iarna rusească se pregătea să vină. În acelaşi timp, aerodromul de la Tuzov a început să fie „ vizitat” noaptea de avioanele inamice care lansau bombe în speranţa producerii unor impoartante pagube.

Ieşirea din încercuire

        Grupul 7 Vânătoare urma să ierneze pe baza aeriană de la Karpovka, localitate aflată la 48 km vest de Stalingrad, personalul navigant parcursese în două luni de front un drum lung şi greu. Unitatea avusese formaţii complete încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri bine pregătiţi ca piloţi şi luptători aerieni,dar rândurile lor s-au subţiat rapid în urma luptelor aeriene dure. A fost întărit din nou, şi din nou a plătit cu vieţi şi avioane distruse. Cu răni în inimi şi răni în trupuri.

Pe aerodromul de la Karpovka iarna a venit devreme, căzând deja, în octombrie, prima zăpadă. S-au luat măsuri pentru construirea unor bordee îngropate în pământ, fiecare escadrilă şi-a săpat propriul bordei, folosindu-se materialul lemnos adunat de la periferia Stalingradului unde se găsea din abundenţă. Până şi popota era îngropată în pământ. Toate aceste lucrări au durat două săptămâni. La 1 noiembrie, prin Ordinul de zi nr.535/1942, căpitanul. av. Alexandru Şerbănescu predă comanda escadrilei căpitanului av. Ioan Bocşan, fiind numit şeful Biroului de informaţii şi operaţiuni de luptă al Grupului 7 Vânătoare. Presiunea sovieticilor pentru a restrânge zona încercuită devenise atât de puternică,încât personalul românesc de pe baza aeriană de la Karpovka auzea ziua şi noapte tragerile artileriei grele şi zăngănitul şenilelor tancurilor inamice. Gerul făcea ca schimburile de santinelă să fie numai de un ceas şi se dublase numărul lor. Oamenii erau nedormiţi,la fel şi piloţii care mai trebuiau să şi zboare,atât pentru a se opune cât de cât presiunii ruseşti, cât şi pentru a cunoaşte exact linia acestui front interior care se restrângea cu fiecare ceas.

       În faţa celei mai dramatice situaţii de până atunci,  căpitanul av.Grigore Crihană, a  clacat psihic ,comanda grupului a fost preluată de căpitanul av. Alexandru Şerbănescu. Era singurul ofiţer aviator capabil să domine situaţia, să ia măsuri în situaţii disperate, dar posibile. Pregătirea lui dobândită în Şcoala de Aplicaţii a Infanteriei şi activitatea desfăşurată ca vânător de munte îi erau de mare folos în organizarea apărării bazei aeriene. I-a convocat pe toţi ofiţerii şi le-a vorbit despre despre situaţia critică în care se aflau, sublinind că aerodromul putea fi cucerit de sovieticii în orice moment. Le-a explicat că trebuiau să se aştepte la două lucruri: în cazul în care era posibilă decolarea echipajelor să fie lăsată pe aerodrom o trupă care trebuia să reziste cât mai mult atacurilor inamicului. Nu se punea problema ca un ofiţer să fie luat prizonier.

       Nu era nimic teatral în atitudinea lui şi în timp ce le vorbea, a dat dovadă de mult calm şi stăpânire de sine. Prin atitudinea lui hotărâtă le-a inspirat tuturor tărie şi toţi au simţit sprijinul lui. La sfârşitul întâlnirii le-a spus următoarele: „Domnilor ofiţeri, noi nu putem cădea prizonieri pentru că luptăm pe front de armată şi aveam mai multe informaţii strategice decât un comandant de armată terestră, care luptă pe un teren restrâns. Noi ştim metodele prin care am fi interogaţi în caz de prizonierat şi ce am putea dezvălui. Ordon: ofiţerii să nu tragă ultimul glonţ pentru că şi-l vor păstra pentru ei. Subofiţerii sunt liberi să accepte prizonieratul”.

       Noul comandant al grupului, căpitanul av. Alexandru Şerbănescu a hotărât împreună cu locotenenţii Şerbu şi Apostolescu, ofiţerii care comandau cele două baterii de artilerie antiaeriană Vickers de 75 mm şi Rheinmetall de 37 mm, să treacă la măsuri de apărare, îndreptând ţevile tunurilor pentru tirul terestru, spre latura de sud. La fiecare avion urma să rămână numai pilotul, mecanicul şi armurierul, care să pregătească avioanele pentru a decola în caz de necesitate.

      Escadrila 57 Vt. şi staţia de radio, au fost mutate de pe latura de sud a aerodromului pe cea de est împreună cu celalte două escadrile: 56 şi 58. De asemenea ,comandantul Alexandru Şerbănescu a ordonat să se dubleze numărul santinelelor şi patrulelor comandate de ofiţeri pe latura de sud. S-a hotărât să se ceară prin radio aprobarea de evacuare a aerodromului cu ajutorul a patru avioane de transport pentru oameni şi, dacă vremea permitea să decoleze cu cele 30 de avioane care mai erau disponibile. Telegrama n-a mai fost expediată din cauza întreruperii convorbirilor radio.

      Frontul ajunsese lângă aerodromul de la Karpovka şi sovieticii nu bănuiau că aici se aflau unităţi ale aviaţiei de vânătoare româneşti .Credeau că sunt numai avioane de transport care aveau misiunea să aprovizioneze trupele româno-germane încercuite la Stalingrad, amănunt important pe care aviatorii români l-au aflat de la prizonierii sovietici. Apoi a venit noaptea şi cu ea adevărurile tragice. În zorii zilei de 22 noiembrie 1942 ,baza aeriană de la Karpovka a fost înconjurată de 40-50 de tancuri T-34 ruseşti însoţite de trupe de infanterie; toţi românii au crezut, la început, că soarta se hotărâse să-şi încheie socotelile cu viaţa lor. Ofiţerii noştri au organizat un consiliu şi s-a hotărât la propunerea căpitanului av.Alexandru Şerbănescu ca soldaţii şi mecanicii să urce coada avioanelor pe butoaiele de ulei goale, pentru a putea trage la orizontală cu tunurile de bord. Fiecare pilot se instala în cabina avionului său şi la ordin deschidea focul cu tunurile de bord, întrucât mitralierele fiind sincronizate funcţionau numai cu motorul pornit. Focul urma să fie deschis numai la ordinul noului comandant al grupului .

       La orele 22.00, atacul sovietic s-a repetat şi zeci de proiectile au lovit baza aeriană de la Karpovka, producând victime printre apărătorii aerodromului. La ordinul căpitanului av. Alexandru Şerbănescu piloţii au deschis focul şi râuri de proiectile trasoare s-au abătut asupra blindatelor inamice. A început un adevărat infern şi pentru a doua oară, suferind pierderi importrante mai ales în oameni, sovieticii s-au retras dincolo de calea ferată surprinşi total de intensitatea focului. Nu ştiau ce forţe au în faţă,iar potopul de foc care se abătuse peste ei ,i-a descumpănit pe moment. După un timp, de dincolo de calea ferată, blindatele sovietice au deschis din nou un tir ucigător, proiectilele inamice au căzut peste tot pe cuprinsul aerodromului, făcând numeroase victime. Avioane distruse sau incendiate,zeci de morţi. Aviatorii, mecanicii şi soldaţii nu mai pridideau să care morţii şi răniţii în bordee. Toţi erau plini de sânge, de fum şi funingine.

       Căpitanul av. Alexandru Şerbănescu a dat ordin ca în dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1942 , să decoleze toate avioanele disponibile, fiecare pilot urma să mai ia în carlingă un mecanic sau un pilot care nu mai avea avion. Cu dalta şi ciocanul a început demontarea instalaţiilor de oxigen şi radio de pe avioane, plăcile de blindaj de pe scaunele piloţilor, uşurând avioanele şi a crea un spaţiu minim pentru a lua la bord a doua persoană. Avionul Me.109 E era monoloc şi cabina era mică, tot spaţiul era ocupat cu aparatele de bord şi de alte agregate şi instalaţii necesare funcţionării acestuia. Erau momente de mare tensiune şi nimeni nu se mai gândea la altceva decât să scape din încercuirea inamicului.

     Adjutantul av. Tiberiu Vinca l-a luat în carlingă pe maistrul militar Asanache Baciu din Escadrila 57, locotenentul Tudor Greceanu pe adjutanul av. Zaverdeanu. Adjutantul Ion Panaite,deşi rănit serios la un picior a hotărât să zboare singur şi să-şi salveze avionul.

      Avioanele au fost pregătite pentru zbor, cozilelor fuseseră date jos de pe butoaie şi mecanicii aşteptau cu nerăbdare ordinul căpitanului av. Alexandru Şerbănescu pentru pornirea motoarelor şi decolarea spre noile baze aeriene.

      După o noapte chinuitoare şi geroasă din cauza măsurilor de apărare,nimeni n-a putut să se odihnească măcar câteva minute;obuzele trase de tancurile T.34 ruseşti căzuseră peste tot, făcând zeci de victime.

       În dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1942,fiind încă întuneric, s-au pornit motoarele. Abia atunci tanchiştii inamici  sovietici şi-au dat seama că se aflau în faţa unui aerodrom şi au deschis din nou un foc infernal. „ La racheta trasă de căpitanul Şerbănescu-nota în memoriile sale adjutantul şef av. Nicolae Burileanu-, am început să decolăm fiecare cum am putut. Era o adevărată nebunie, nu se mai ţinea cont de vânt şi vizibilitatea era zero. Am decolat printre două avioane care ardeau, nu mai judecam, executam totul automat şi undeva în subconştient eram sigur că trebuie să mă ridic unde mă aflam, pierdusem orice noţiune de orientare în cerul cenuşiu sub plafon jos. M-am dezmeticit repede,aveam prea multe ore de zbor şi zeci de misiuni la inamic. M-am orientat după hartă şi m-am îndreptat spre aerodoromul de la Morozovskai.

       La Karpovka, pe terenul de zbor,infernul se instalase la el acasă. Zeci de obuze loveau acum adăposturi şi magazii cu materiale, numeroase incendii luminau totul în jur ca ziua. Un proiectil tras de un tanc a lovit în plin avionul adjutantului av. Nicolae Iolu,care îl aşezase pe scaunul său pe locotenentul mecanic Gheorghe Simoneta, iar el pilota pe genunchii acestuia. Explozia l-a ucis pe loc pe Simoneta, iar pilotul a fost grav rănit. În acest vacarm de nedescris , au decolat : căpitanul av. Alexandru Şerbănescu care a luat în fuzelajul avionului un mecanic, locotenentul av. Tudor Greceanu l-a luat pe adjutantul Zaverdeanu iar sublocotenentul Hariton Duşescu,care scosese staţia de emisie-redepţie a avionului îl băgase în acel mic spaţiu pe un alt mecanic. Adjutanţii Moldoveanu, Mălăcescu, Ioan Panaite au reuşit să decoleze la timp, în timp ce, în urma lor, exploziile obuzelor tancurilor ruseşti făceau ravagii printre apărători.

       Toate avioanele decolate aveau muniţie la bord şi piloţii noştri au trecut pe deasupra tancurilor inamice trăgând asupra lor toate proiectilele de tun. Era un pericol să aterizeze cineva cu muniţie la bord, care putea exploda în cazul unei aterizări forţate.

     „ Când am decolat, imaginea pe care am avut-o-, nota lt.av. Tudor Greceanu-, a fost aceea a lt. Apostolescu, care dezbrăcat de veston, în cămaşă albă, trăgea continuu cu tunul în tancurile ruseşti care intraseră pe aerodrom”.  Aviatorii  Grupului 7 Vt. se aflau în aer pe un ger cumplit, nici un reper, doar o busolă magnetică care arăta ce vrea ea. Totuşi, cu ceasul de bord, şi cu simţul navigaţiei, au ajuns ,unii la Tacinskaia, alţii la Morozovskaia. De notat că, în general, şi chiar în instrucţiuni, avionul Messerschmitt 109 E.7 nu era echipat pentru zbor de noapte şi nici pentru navigaţie radio în zbor fără vizibilitate.

       Căpitanul av. Alexandru Şerbănescu a aterizat pe aerodromul de la Tacinskaia şi prin telefon i-a solicitat generalului Ermil Gheorghiu sprijinul pentru a pleca cu primul avion de transport la Karpovka, întrucât dorea să fie alături de camarazii săi, rămaşi acolo  şi să-i scoată  din încercuire.

       Locotenentul av. Tiberiu (Rică) Stătescu, nota în memoriile sale inedite ,, Amintiri despre aviaţie şi aviatori”: ,, …Pe Karpovka se instalase haosul, căpitanul Crihană, comandantul grupului, aflat într-o stare apropiată cu nebunia dădea ordine prosteşti. Noroc că a dispărut, pur şi simplu. A fugit fiind de negăsit. Nimeni n-a aflat cum a reuşit să fugă şi să scape din încercuire…

       În acele momente dramatice, printre puţinii ofiţeri-,poate chiar a fost singurul-,care nu şi-a pierdut cumpătul a fost căpitanul Şerbănescu Alexandru. Un om cu un caracter ferm, călit cu eforturile mari şi greutăţile. Era la origine vânător de munte, dar şi un talentat zburător. Nu se sfia să execute o misiune aeriană periculoasă. Puţin cam dur, dar foarte bun organizator, energic şi corect cu camarazii săi. A preluat comanda grupului şi toţi aveam încredere în judecata lui. Ne-a îmbărbătat şi a găsit soluţii bune pentru a ne apăra pe moment de asaltul ruşilor . Meritul ieşirii din încercuire i se datorează cu prisosinţă  lui Alecu Şerbănescu”. Datorită organizării apărării sub comanda căpitanului av. Alexandru Şerbănescu şi a lt. av. Constantin Rozariu, a eroismului de care au dat dovadă ostaşii români, sovieticii au cucerit baza aeriană de la Karpovka abia după trei săptămâni. În toată această luptă disperată de a salva oamenii şi materialele atât de necesare grupului,fiecare şi-a adus câte o contribuţie. Comandantul german al fabricii de reparat material volant de la Stalino, când a văzut fuzelajele avioanelor cu care aviatorii Grupului 7 Vânătoare ieşiseră din încercuire şi în care fuseseră transportaţi oameni, a rămas uimit. Auzise ceva în acest sens, da nu crezuse nimic, mintea lui organizată de neamţ refuza să creadă că era posibil ca un Me.109 E să mai ia la bord încă un om şi să zboare noaptea. Dar când a aflat că  românii au reuşit performanţa să ia la bord chiar doi oameni în afară de pilot, a făcut un şoc. Zile în şir repeta cuvintele :  ,,Messerschmitt-ul nu poate zbura noaptea şi nici să mai ia un alt om la bord în afară de pilot. Nu se poate, nu se poate!”.

Când trupele sovietice au ocupat Karpovka, acestea au capturat 12 avioane Me.109 din care şapte erau indisponibile, iar cinci aveau avarii ca urmare a decolării din ziua de 23 noiembrie. Sovieticii au găsit în magazii circa 6860 de proiectile de tun de 20 mm, 341.500 de cartuşe de 7,92 mm, 1785 bombe de diferite tipuri, şi calibre, 3940 de grenade, numeroase alte materiale care n-au putut fi evacuate. Această performanţă unică în analele celui de-al doilea război mondial a fost realizată de cavalerii cerului românesc comandaţi de un adevărat as, căpitanul av. Alexandru Şerbănescu. Faptele extraordinare înfăptuite de personalul navigant şi tehnic al Grupului 7 Vânătoare au fost aduse la cunoştinţa mareşalului av. Hermann Goring care i-a decorat pe toţi zburătorii români ieşiţi din înceruirea de la Karpovka, cu o înaltă decoraţie: „Crucea de Fier” clasa I-a, ordonând ca aviatorii Grupului 7 Vt. să primească 40 de avioane noi  Me 109 G .

      În Jurnalul de Operaţii al G.A.L din 23 noiembrie 1942, s-a consemnat : ,, Grupul 7 Vt. în noaptea de 22/23 noiembrie, prin luptă terestră a rezistat contraatacurilor inamice repetate asupra terenului de la Karpovka, date cu  C.L (care de luptă) ,infanterie şi aruncătoare. În zorii zilei de 23 noiembrie a început evacuarea terenului sub focul inamic ,reuşindu-se să se salveze o mare parte din materialul volant şi personal. Sunt pierderi a căror situaţie precisă nu se cunoaşte’’.

      Grupul 7 Vânătoare, retras iniţial la Morozovskaia, s-a deplasat la 28 noiembrie 1942 pe aerodromul de la Novocercask, ulterior,două escadrile au aterizat pe aerodromul de la Melitopol pentru refacere. A treia escadrilă, cu avioane noi primite de la germani, a rămas pe terenul de la Rostov. De menţionat faptul că ,în perioada 28 decembrie 1942 până la 11 februarie 1943, căpitanul av. Alexandru Şerbănescu a executat peste 50 de misiuni de luptă însoţind formaţiile româneşti de bombardiere He. 111 şi  S.M-79 . Fiecare misune şi-a încheiat-o prin atacuri la sol, acţiuni soldate cu distrugerea mai multor baterii inamice de A.C.A şi incendierea câtorva zeci de autovehicule şi pierderea din partea inamicului a câtorva sute de sănii care transportau trupe în zona Kostantinovka, Skaia, Bagavskaia şi Maniciskaia; el personal cât şi escadrila sa, înscriind o gamă întreagă de  succese. Extrasul după Foaia calificativă pe anul 1942/1943 a căpitanului av.Alexandru Şerbănescu conţine următoarele aprecieri ale căpitan comandorului av.Constantin Tănăsescu, comandantul Flotilei 2 Vânătoare: „ Campania 1942 contra U.R.S.S. Încadrat ca subaltern în Escadrila 57 Vt. din Grupul 7 Vt.,intră operativ sub comanda Flotilei 2 Vânătoare. După câteva zile dela sosirea pe front i se încredinţează comanda Escadrilei 57 Vt. În această funcţie desvăluie calităţi de bun comandant. Continuu în fruntea formaţiilor,se dovedeşte bun navigator,bun luptător aerian, temerar şi cu foarte mult spirit combativ. Capătă repede ascendent moral şi profesional asupra subalternilor pe care reuşeşte să-i instruiască bine. Având timpul necesar, cred că s-ar ocupa în aceeaşi măsură şi în celelalte compartimente.

       Pe aerodromul Karpovka s-a ocupat îndeaproape de construcţia bordeelor pentru trupă şi personal. Execută peste 30 de misiuni de război în luptele de la Stalingrad şi obţine o victorie aeriană. Calcă sigur pe pământ, are simţul realităţii şi este dotat cu calităţi de militar şi zburător care simt o chezăşie că va face carieră strălucită. Este un element care se face repede remarcat şi prin înfăţişare şi prin activitate. Îl calific: Foarte bun zburător. Foarte bun ofiţer” . La rubrica „Notele şefilor ierarhici superiori”, generalul  av. Ermil Gheorghiu,comandantul Corpului Aerian Român,notează: „Ofiţerul se afirmă prin calităţi excepţionale de luptător aerian. Îl apreciez ca fiind un element foarte bun şi de multă nădejde” .

                                                                        *

În pofida unei ierni geroase, foarte aspre, piloţii de vânătoare din Grupul 7, cei care mai aveau avioane în stare de funcţionare, au executat misiuni de însoţire protejând bombardierele româno-germane în misiunile lor din zona Rostov- Donul mijlociu. La începutul lunii martie 1943, personalul navigant al Grupului 7 Vt., a fost trecut în refacere  mai întâi pe baza aeriană de la Melitopol, apoi au plecat la odihnă, în ţară.

La nici o săptămână de la sosirea în ţară, piloţii de vânătoare din fostului Grup 7, circa 30 de ofiţeri şi subofiţeri au fost convocaţi de generalul comandant Gheorghe Jienescu. Comunicarea subsecretarului de stat al Aerului a fost scurtă: având în vedere aprecierile elogioase ale Comandamentului Flotei a 4-a Aeriene Germane privind vitejia în luptă a piloţilor români din Grupul 7 Vânătoare, fapte de armele comunicate la Berlin celor mai înalte foruri militare, mareşalul Goring, aflând că dispariţia de pe front a unităţii se datora lipsei de avioane şi materiale, a propus aviatorilor care luptaseră în acest grup, şi prin aceasta Armatei Române, onoarea de a-i încadra în cea mai de elită şi de tradiţie unitate a aviaţiei de vânătoare – Flotila Udet.

La 30 august 1943,căpitanul av.Alexandru Şerbănescu a primit cea mai înaltă distincţie militară română-Ordinul ,,Mihail Viteazul” clasa III-a.

      La 24 septembrie 1943 generalul de escadră aeriană Ermil Gheorghiu a predat comanda Corpului 1 Aerian Român generalului de escadră aeriană Emanoil Ionescu. Bătălia terestră şi aeriană continua cu  intensitate, producând jertfe de ambele părţi. Luptele grele purtate de escadrilele româneşti sunt oglindite în rapoartele operative .

Prilej de distincţie nouă îl conferă cpt. av. Alexandru Şerbănescu misiunea din 10 octombrie 1943, când apără o formaţie de bombardiere româneşti de atacul avioanelor de vânătoare Yak sovietice şi le trece liniile la vest de limanul Molotnoje-Melitopol. Lupta a fost aprigă şi avionul slt. av. Liviu Mureşan a fost grav avariat, încât n-a mai avut timp să-l redreseze.      Căpitanului av.Alexandru Şerbănescu a dus tot greul luptei, fiind atacat de 8-10 avioane, piloţii inamici au căutat cu disperare să-i dea lovitura de graţie. O rafală i-a lovit în plin avionul şi Me-ul luă foc. Se afla încă deasupra teritoriului inamic.Nu s-a salvat cu paraşuta ca să nu cadă prizonier, ci, urmat de acea trenă înspăimântătoare de foc şi fum, a aterizat forţat între liniile frontului, în dreptul Diviziei 4 Vânători de Munte. După şase ore era din nou pe aerodrom. Merge  la Comandamentul Diviziei 24 Infanterie română, de unde, cu o maşină, vine pe terenul de la Genistesk ,se urcă într-un alt avion, pleacă din nou în zbor la inamic, găsindu-şi liniştea tot într-o luptă aeriană, tot inegală, însă de data aceasta cu mai mult noroc pentru el, reuşind să doboare un vânător inamic. Serviciul de propagandă sovietic a transmis prin radio doborârea celor trei piloţi români comandaţi de căpitanul av.Alexandru Şerbănescu. In ziua următoare, un pilot din Grupul 7 Vânătoare s-a strecurat până la cel mai apropiat aerodrom inamic, lansând un mesaj lestat prin care aviatorii sovietici erau invitaţi să se convingă de existenţa Grupului 7 ,iar comandantul Alexandru Şerbănescu îi aşteaptă oricând la un duel aerian. N-a venit nici un zburător sovietic să se confrunte cu marele as român-căpitanul av. Alexandru Şerbănescu, care va totaliza 47 victorii aeriene până la 15 august 1944.

       Statul Major al Aerului, luând în consideraţie pierderile suferite pe Frontul de Est şi uzura fizică a personalului navigant din Grupul 7 Vânătoare, datorită îndeplinirii unui mare număr de misiuni în condiţiile grele de luptă ,a  hotărât trimiterea lui în ţară pentru refacere. A fost înlocuit de Grupul 9 Vt., piloţii care se antrenaseră pe Me.109 G la Tirasopol erau în măsură să îndeplinească misiuni de luptă.

       În conformitate cu Ordinul de Zi nr.671/1943 al Comandamentului Corpului Aerian Român, un număr de 14 piloţi din Grupul 7 Vânătoare : cpt.av. Alexandru Şerbănescu, cpt.av. Constantin Cantacuzino,lt.av.Tudor Greceanu, slt. av.Hariton Duşescu, ofiţerul de echipaj Ioan Milu, adjt.şef av. Nicolae Burileanu,adjt. av. Ioan Mucenica, adjt.av. Cristea Chirvăsuţă, adjt.av. Ioan Mălăcescu, adjt.av. Constantin Lungulescu, adjt. av. Romeo Neacşu, adjt.av. Constantin Ursachi,adjt. av. Ion Vancă şi adjt.av. Ion Catană, au rămas să-i instruiască pe noii veniţi cu specificul frontului.  Căpitanul av.Alexandru Şerbănescu a strălucit şi în cadrul acestui grup care a devenit faimos prin curajul nebun şi frumos al celor care îl compuneau.

       În ziua de 4 ianuarie 1944, căpitan comandorul av. Ioan Negrescu, comandantul Grupurilor 7 şi 9 Vânătoare, a trimis Comandamentului Corpului Aerian Regal Român, următorul raport special pentru avansarea la excepţional a căpitanului av. Alexandru Şerbănescu la gradul de locotenent comandor:  „ Raport special pentru căpitanul av. Şerbănescu Alexandru din Flotila 1 Vânătoare. Ofiţer admirabil, cu o ţinută demnă, plin de patriotism, curaj şi simţ al datoriei, ia parte cu Grupul 7 Vt ,, Alexandru Popişteanu”,la toate operaţiunile cu începere dela 2 septembrie 1942 şi până în prezent, când continuă a rămâne pe front, detaşat în Grupul 9 vt., ca un exemplu şi impuls necesare pentru piloţii de vânătoare, noi veniţi pe front.

     Ofiţer cu o cultură aleasă, conştient, devotat şi cu simţul răspunderii, este elementul de elită ce s-a afirmat zi de zi, ca un  şef şi conducător desăvârşit a unităţii sale din toate punctele de vedere.

    Totdeauna în fruntea formaţiunilor aeriene de vânătoare, la Stalingrad, Rostov, Doneţ- Mius, Melitopol, Zaporoje, Nikopol şi Kerson, a fost nelipsit din compunerea formaţiunilor cu însărcinări grele şi speciale, totalizând un număr de: 368 misiuni la inamic,126 lupte aeriene,32 de victorii aeriene din care 26 cu martori şi 6 fără martori; misiuni speciale din care 34 atacuri la sol, 3 recunoaşteri şi aruncări de mesaje la trupele încercuite. Câteva din numeroasele fapte de arme săvârşite:

       a ) În încercuirea de la Stalingrad execută peste 73 misiuni, iar la evacuare,ia la bord în avionul său Me.109 şi un maestru mecanic pe care-l aduce pe noul teren;

      b) Pe Mius, când lupta era aprigă iar inamicul presa cu forţe superioare, revine în luptă de 6 (şase) ori în aceeaşi zi ,reuşind a doborî în lupte crâncene un număr de 4 (patru) avioane inamice.

      c) Pe Doneţ, îşi ia ca coechipier un adjutant pentru a-l iniţia în lupta aeriană reală. Întâlnind cinci avioane ruseşti îşi face atent coechipierul, îi arată modul de apropiere, după care, fără ezitare se aruncă în luptă atacând plin de avânt şi ordonând coechipierului „ să-l urmeze”. Deşi adversarul era mult superior, prin manevre abile, reuşeşte a doborî un avion şi pune pe fugă restul, după care revine la bază. Tânărul adjutant era deja format, fiind de atunci unul din cei mai buni şi temerari vânători. La fel a procedat căpitanul av. Şerbănescu Alexandru cu toţi cei noi veniţi pe front.

     d) La Melitopol, după executarea cu succes a măiestriei încredinţate de a însoţi şi proteja o formaţiune de bombardament, revenind în sector este surprins de o formaţiune mult superioară inamică şi lovit foarte grav în motor care încetează de a mai funcţiona, scoţând fum, vapori de apă ,ulei şi glicol care îi împiedica complet vederea. Totuşi, cu un sânge rece remarcabil sub loviturile continuie ale inamicilor, nu-şi pierde cumpătul şi reuşeşte a-şi aduce avionul foarte grav avariat în linii, salvându-şi viaţa.

      Revenit după cinci ore la bază şi văzând consternarea camarazilor, după doborârea şefului lor,cel mai de temut, nu pregetă nici o clipă, ia un alt avion şi porneşte din nou la luptă restabilind încrederea şi dând un şi mai mare avânt zburătorilor săi ,prin insuflarea unui spirit de revanşă. În aceste condiţiuni se poate afirma cu certitudine că numărul impresionant de victorii aeriene obţinut de Grupul 7 vânătoare şi apoi de Grupul 9 Vânătoare,în timpul de la 2 septembrie 1942 până în prezent se datoreşte impulsului dat de căpitanul av. Şerbănescu Alexandru.

      În urma strălucitelor fapte de arme ce a  săvârşit, a fost distins, între altele şi cu Ordinul „Mihai Viteazul „ clasa III-a şi „ Crucea de Fier” germană clasa I-a.

     Este ofiţerul aviator, cu cele mai multe misiuni, cele mai multe lupte aeriene şi cele mai multe victorii dintre toţi piloţii români.

     Activitatea şi priceperea de care a dat dovadă în conducerea unităţii sale pe câmpul de luptă, precum şi imboldul şi curajul ce a insuflat subalternilor săi în luptă,prin autoritatea ce a căpătat odată cu exemplul ce totdeauna a dat, fiind în fruntea zburătorilor, ori de câte ori lupta a fost mai grea, îl impun la comanda de grup de vânătoare operativ, comandă ce nu a putut lua din cauza vechimii în grad.

      Având în vedere, meritele excepţionale obţinute, precum şi capacitatea de conducere autoritară, de care a dat dovadă pe câmpul de luptă,şi făcând aplicarea Ordinului General nr.60 din 1943 prin care se absolvă stagiul în grad ofiţerii decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul”;

      Am onoarea a propune şi rog a se aproba înălţarea la gradul de locotenent comandor aviator ,în mod excepţional, pentru fapte de arme a căpitanului Şerbănescu Alexandru din Flotila 1 Vânătoare” .

       Raportul a fost avizat favorabil de generalul de escadră aeriană av. Emanoil Ionescu şi înaintat şefilor ierarhici superiori care urmau să ia o decizie .

La 13 februarie 1944 , la Nikolaev, cpt. Av. Alexandru Şerbănescu este numit oficial la comanda Grupului 9 Vânătoare  care a avut o faimă de neegalat dar şi pierderi dată fiind slaba dotare cu avione şi numărul tot mai mic de aviatori.     În luna februarie 1944, personalul navigant din Grupul 9 Vânătoare a desfăşurat o activitate intensă ,cu tot timpul nefavorabil. S-au executat 197 ieşiri- avion care au cuprins: 3 misiuni de acoperire aerodrom, 26 de misiuni de vânătoare liberă, 3 misiuni de protecţie a aviaţiei de asalt şi bombardament. În urma celor 12 lupte aeriene susţinute, piloţii grupului au obţinut 11 victorii aeriene, pierzându-l pe adjutantul Vladimir Botnar .

       În ziua de 13 martie 1944, pe o vreme ceţoasă, o patrulă comandată de căpitanul av. Alexandru Şerbănescu  a plecat într-o misiune de recunoaştere.  Îl avea coechipier pe adjutantul  (r) av. Tiberiu Vinca. Vânătorii noştri au întâlnit o formaţie de bombardiere germane He.111 şi s-au apropiat de ea pentru identificare. Ajungând foarte aproape de bimotoarele germane, echipajul unui bombadrier a deschis focul şi l-a doborât în flăcări pe subofiţerul pilot Tiberiu Vinca, învăţător în viaţa civilă ,originar din Huneadoara. Era un as cu 13 victorii aeriene şi îndeplinise 248 de misiuni. În acea zi nefastă, piloţii din Grupul 9 Vt. l-au văzut pentru prima dată pe comandantul grupului cum plângea ca un copil pentru moartea năpraznică a tânărului aviator pe care îl apreciase enorm. Îi fusese coechipier în numeroase misiuni grele şi periculoase şi aceasta din 13 martie a fost ultima…Cavaler al Ordinului „ Virtutea Aeronautică” clasa Crucea de Aur şi al „Crucii de Fier” clasa I-a, Tiberiu Vinca a fost avansat post- mortem la gradul de sublocotenent în rezervă.  La sfârşitul lunii martie 1944, trupele sovietice erau deja în Basarabia, Comandamentul Corpului Aerian Român şi unităţile subordonate se aflau pe aerodrumul de la Odessa., urmând să se deplaseze în ţară.

      Luna aprilie 1944 a debutat cu situaţii dramatice, privind retragerea unităţilor de aviaţie de la Odessa şi amplasarea lor, în ţară, sub presiunea ofensivei sovietice.

      Armatele 3 şi 4 române în cooperare cu Grupul de armate germane „Wohler”, au reuşit pentru un timp foarte scurt să oprească ofensiva sovietică pe aliniamentul Storojineţ- Rădăuţi-Suceava- Fălticeni- Tg. Neamţ- Paşcani-Iaşi- Orhei- Dubăsari. Şi în continuare, pe cursul inferior al Nistrului până la Marea Neagră, cu preţul unor imense eforturi şi sacrificii în oameni şi tehnică de luptă.

       Această zonă a devenit şi câmpul de luptă al escadrilelor Corpului Aerian Român, care începând cu 5 aprilie 1944 au fost dislocate pe aerodromurile din Moldova, cel de la Tecuci devenind foarte important. Aici au aterizat escadrilele de vânătoare ale Grupului 9, cele ale Grupului 8 Asalt ,precum şi bimotoarele JU.88 ale Grupului 5 Bombardament greu.

       Luptele terestre şi aeriene se duceau acum pe teritoriul naţional şi aviatorii noştri aveau sufletele îndurerate . Dacă sovieticii atacau din nord-est, din sud, a venit uraganul de foc al bombardierelor americane, care au început seria atacurilor aeriene asupra teritoriului naţional, în principal fiind vizate centrele economice, căile de comunicaţii ,porturile şi în mod special zona petrolieră din jurul Ploieştiului dar şi zonele  populate de civili.  Eram prinşi într-un cleşte ucigător şi forţele noastre terestre şi aeriene se împuţinau cu fiecare zi de luptă.  La 6 aprilie 1944  Grupul 9 Vânătoare se afla pe aerodromul de la Bacău, unde personalul navigat a executat misiuni în sectorul Iaşi-Ripiceni. În acelaşi timp,din ordinul Comandamentului Corpului Aerian Român ,grupul a pregătit o celulă gata în orice moment să decoleze în cazul unui atac în sector al avioanelor americane.

     Plecat într-o misiune de vânătoare liberă, căpitanul av. Alexandru Şerbănescu ,avându-l coechipier pe  lt. av.Ioan Dobran, a deschis focul asupra unor avioane sovietice de vânătoare Aircobra, fără rezultat, piloţii inamici n-au insistat să prelungească lupta, retrăgându-se peste Prut.

    Aflat într-o  în fruntea unei patrule care executa o misiune de vânătoare liberă, în ziua de 15 aprilie 1944, în zona Hârlău-Tg.Frumos, căpitanul av.Alexandru Şerbănescu n-a putut să intervină în lupta cu avioanele inamice datorită unei întâmplări neaşteptate: o barză i-a lovit profundorul care s-a îndoit . În această situaţie, Me-ul 109 G nr.1 a suferit un accident şi nu mai era echilibrat, încât comandantul grupului a trebuit să se întoarcă la aerodrom. Totuşi, misiunea s-a încheiat cu două victorii aeriene obţinute de lt. av. Ion Dobran şi ofiţerul de echipaj av.Ioan Milu.  

   În ziua de 16 aprilie 1944, de Sfintele Paşti  sărbătorit de români, din  Italia au decolat 100 de bombadriere escortate din grupurile 449 şi 450, aceleaşi care au bombardat Bucureştiul la 4 aprilie. Sudul ţării a fost martorul unei intense activităţi aeriene inamice, însă obiectivul americanilor a fost distrugerea uzinei I.A.R-Braşov.   În timp ce americanii bombardau Braşovul, 9 avioane sovietice au atacat oraşul Bacău, înregistrându-se 15 morţi. Căpitanul av. Alexandru Şerbănescu a decolat în fruntea unei formaţii de cinci Me.109 G  şi ajungndu-i din urmă pe atacanţii roşii la nord de Iaşi, a încins o aprigă luptă aeriană cu avioanele inamice care asiguraseră protecţia avioanelor de bombardament.Un  Yak-7 a trecut pe lângă el ,executând un semi-tonou rotunjit.

      Comandantul Alexandru Şerbănescu a  deschis focul asupra unui avion inamic care a trecut prin faţa lui. Urmat de alte două avioane, a executat o ,,lumânare’’ perfect dreaptă şi  cu nasul ridicat spre cer…. O clipă de înfrigurare şi nelinişte…pierderea de viteză nu s-a făcut simţită. « Trecu pe spate, apoi în poziţie normală şi degajă. Un şir de proiectile trecură aproape de capota Me-ului109 nr.1. Prinse un moment favorabil şi Yak-ul acoperi tot colimatorul ,,Revi’’ . Deschise focul cu tunul şi mitralierele de bord care-l asurzi pe moment, proiectilele explodară , dansând pe masa neagră din colimator. Apoi, o adevărată erupţie de flăcări şi fum au ţâşnit din Yak-ul lovit de moarte. O apăsare pe manşă, un rapid plonjon în fumul acela, apoi din nou oglindirea cerului în parbrizul acoperit de funingine unsuroasă »

        Adjutantul av. Alexandru Economu a incendiat şi el un avion sovietic, astfel că grupul  a obţinut în acea zi două victorii aeriene preţioase. În cursul lunii aprilie 1944 aviatorii din Grupul 9 Vt au executat 42 de misiuni de vânătoare liberă cu 162 avioane- ieşite,13 alarme la aerodrom cu 37 avioane, 35 de misiuni de însoţire a avioanelor de asalt cu 92 de avioane-ieşite, 30 de protecţii pentru avioanele de bombardament greu cu 143 avioane-ieşite. În total au ieşit 462 de avioane, ducând 20 de lupte aeriene în care s-au obţinut 15 victorii.        Grupul 9 Vt. a executat misiuni la mijlocul lunii mai 1944 în sectorul de front Tg. Frumos- Iaşi şi Grigoriopol- Dubăsari folosind toate avioanele disponibile. În urma luptelor aeriene, căpitanul av. Popescu Ciocănel a doborât în ziua de 20 mai 1944 un Yak,adjutantul Ioan Panaite a doborât un bimotor de bombardament Pe-2 şi un Yak. Pentru vitejia dovedită în luptă, căpitanul av. Alexandru Şerbănescu a fost citat prin Ordinul de Zi pe Aeronautică nr.1181/ C-1944,care are următorul conţinut: „ Având în vedere raportul asupra operaţiunilor aeriene din ziua de 22 mai 1944 prin care se face cunoscut cea de a 40-a victorie a căpitanului av. Şerbănescu Alexandru.  Având în vedere calităţile de ostaş neînfricat şi înalt spirit de patriotism,exemplul cel mai viu pentru tinerele generaţii de zburători şi expresia cea mai puternică a virtuţilor acestui neam;

      Avînd în vedere faptele de arme ale acestui ofiţer care înscrie pagini de glorie nepieritoare pentru onoarea Patriei şi Istoria Aripilor Româneşti;

      Ordon:

     Citarea prin Ordin de Zi pe Aeronautică a căpitanului av. Şerbănescu Alexandru, comandantul Grupului 9 vânătoare. Subsecretar de Stat al Aerului, general Comandant av. Jienescu Gheorghe”.

      Grupul 9 Vt., a acţionat în perioada 22-30 mai 1944 cu 116 avioane-ieşite, aviatorii noştri purtând mai multe lupte aeriene Aviaţia sovietică urmărea să cuprindă întreg sistemul de comunicaţii din Moldova şi Basarabia,fiind vizate oraşele Roman, Bacău, Tecuci, Focşani, Galaţi şi localităţile din sudul Basarabiei. Aviaţia noastră a fotografiat aerodromurile inamice aflate în ,localităţile Crăciuneni ,Bivolari şi Mănăstrirea, pe terenurile de zbor au fost semnalate numeroase avioane de bombardament şi vânătoare.

La 31 mai 1944 căpitanul av. Alexandru Şerbănescu aefectuat 3 misiuni. Mai întâi a  decolat în fruntea unei patrule formată din locotenentul av. Ion Dobran, adjutantul şef av.Andrei Rădulescu, adjutantul major av.Ioan Mucenica, adjutantul  av. C-tin Lungulescu având misiunea să protejeze bombardierele JU.88. În timpul desfăşurării misiunii,comandantul Grupului 9 Vt., a doborât două avioane sovietice.

Pentru eroismul dovedit în luptă cu agresorii americani şi sovietici şi pentru nunărul mare de victorii aeriene obţinute în nici doi ani de front, căpitanul av. Alexandru Şerbănescu a fost propus de generalul comandant av.Emanoil Ionescu pentru a fi decorat cu Ordinul ,, Mihai Viteazul ’’ clasa II-a. Iată motivul  : ,,Pentru glorioasa şi splendida sa comportare în luptă cu inamicul timp de 23 de luni neîntrerupte dând cel mai înălţător exemplu de vitejie,abnegaţie, devotament pentru armă şi camarazii săi şi de om inegalabil,spirit de jertfă,fiind întotdeauna primul la îndeplinirea celor mai grele misiuni,reuşind prin aceasta să-şi câştige încrederea tuturor camarazilor săi de zbor,pe care încrezător în dreptatea cauzei noastre sfinte i-a dus cu sine la gigantica « Bătălie a Stalingradului » până astăzi când apărarea şi izgonirea cotropitorilor bolşevici de pe pământul strămoşesc,căpitanul aviator Şerbănescu Alexandru să-i poarte din victorie în victorie, pentru ca în aceste clipe, el ca şi ai săi să fie printre cei mai buni şi mai aleşi fii ai Aripilor şi culorilor româneşti.

   Acţiunile de la Karpovka,Rostov, Stalingrad, Izium şi Mius l-au confirmat pe drept ca cel mai temerar şi cel mai bun vânător aerian pe care poporul român a putut să-l aibă până în prezent. Tot aici, valoarea lui de comandant,dragostea pentru zburători şi grija părintească pentru toţi subordonaţii săi a făcut din căpitanul av. Şerbănescu Alexandru un şef şi un adevărat camarad care, împreună cu şi fără a precupeţi ceva, ştie să lupte şi e gata oricând să moară pentru a-şi îndeplini datoria sa afântă şi unică de a şti din nou Ţara şi pământul ei din nou liniştit,din nou în floare recunoscută,respectată de toată lumea civilizată.

     Pentru aceasta a înfruntat cu îndârjire de eroi cântaţi în legende,pe inamic la peste 560 misiuni,care deşi totdeauna copleşitor numeric, nu a reuşit niciodată să-l scoată din luptă definitiv ; o singură dată,la 10 octombrie 1943 la sud –est de Melitopol,căpitanul Şerbănescu Alexandru îşi apără cu preţul vieţii sale camarazii în formaţii de bombardament românesc,pentru că având avionul distrus în aer şi totul numai flăcări să nu se arunce cu paraşuta la inamic, ci aducându-şi aparatul arzând numai prin sustentaţie datorită înălţimii, să-l pună pe pământ în primele noastre linii ale vânătorilor Diviziei 4 Munte şi pentru că odată salvat şi revenit la bază după 6 ore, să plece din nou şi cu o furie greu stăpânită caută şi găseşte inamicul, căruia tot în aer îi incendiază un avion de vânătoare din care nu s-a mai slavat nimeni.

     În toate aceste peste 560 de misiuni la inamic ,căpitanul av. Şerbănescu Alexandru datorită hotărârilor sale prompte,avântului său vulturesc, sigur de victorie, cât şi spiritului său de jertfă şi fanatic luptător a reuşit să doboare un număr de peste 50 de avioane inamice, dintre care 47 cu martori şi sunt sigur omologate în peste 200 de lupte aeriene, fiindu-i un postament de nezdruncinat,funcţia sa de comandant de Grup de Vânătoare românesc, situat în vârful piramidei zburătorilor români ’’.

Supus presiunilor  de tot felul şi  nedreptelor  acuze ale  generalului  Gh.Vasiliu rostogolite mizerabil la adresa grupului în ziua de 17 august 1944, precum şi ale altui comandant care i-a cerut căpitanului av. Alexandru Şerbănescu să decoleze la alarmă, dar să nu angajeze luptă  cu inamicul, au fost de neacceptat pentru  comandantul Grupului 9 Vânătoare. Această idee l-a afectat nespus de mult pe asul aviaţiei noastre. Ţinea prea mult la onoarea sa de ofiţer aviator şi nu admitea compromisiuri  şi fuga din faţa inamicului.

    În dimineaţa zilei de 18 august 1944 pe aerodromul Tecuci,poziţia asului aviaţiei naţionale, căpitanul av. Alexandru Şerbănescu,în faţa camarazilor săi, a fost următoarea :

  ,,  Domnilor aţi auzit ordinul şi ca militari suntem datori a ne supune. Deci, în calitate de comandant vă ordon să executaţi ordinele întocmai… eu personal mă înscriu în insubordonare şi declar în faţa domnului comandor… că nu execut acest ordin, acceptând să suport orice consecinţe ! Rog însă pe domnul comandor… să amâie consecinţele până la terminarea acestei epopei. Nu înţeleg ca un inamic,oricât de mare şi puternic ar fi, să intre în ţara mea ca-n sat fără câini şi s-o pustiiască.

    Ordinul ne absolvă de legea marţială,recomandându-ne să fugim din faţa inamicului. Recunosc  şi mă înclin în faţa bunelor intenţii şi a legitimităţii lui absolute şi pentru aceasta,în numele meu şi al dumneavostră, mulţumim domnului Ministru. Dar, eu voi continua să lupt, de va fi nevoie singur, până când sau cad, sau nu se va putea spune că în România n-a ieşit nici un român în faţa americanilor, chiar dacă pierdem bătălia …’’

Viaţa acestui mare aviator Alexandru Şerbănescu n-a fost deloc uşoară. A învins cele mai multe din încercările dure şi obstacolele întâlnite cu o motivaţie întemeiată atât pe uimitorul curaj, ambiţie şi talent pentru zbor,cât şi pe o tenacitate şi inteligenţă ieşite din comun; a reuşit să biruiască obstacolele cu proverbiala lui înflăcărare şi spirit de dreptate, cu dorinţa de a se perfecţiona continuu în arta pilotajului, de a sfida noi provocări, de a răzbate în cele mai grele încercări, pentru gloria Aripilor româneşti. Cpt.av. Alexandru Şerbănescu  a salvat onoarea aviaţiei în acea zi  de 18 a acelui august 1944, fatidică pentru el dar şi pentru ţară.Ce s-ar fi consemnat în registrul istoriei la  data de 18 august 1944 dacă aceşti bravi aviatori nu s-ar fi înălţat pe cerul patriei?

Iată menţiunea lapidară din Jurnalul Forţei a 15-a americane de la Foggia pentru ziua de 18 august 1944: „Ploesti was hit again the next day 18 with a dying gasp, the defenders sent up 35 Me.109 G 6 to intercept bombers, but the excort promptly sent nine of them flaming back to the ground” (Ploieştiul a fost lovit din nou ziua următoare-18 şi cu ultima suflare apărătorii au ridicat 35 Me. 109 G.6 ca să intercepteze bombardierele,dar escorta, prompt a trimis 9 din ei înapoi în flăcări la pământ-2 din 9 Vânătoare).

 La 18 august 1944 cpt.av.Alexandru Şerbănescu a căzut eroic la datorie , fiind doborât în aer de aviaţia americană, mult superioară tehnic şi numeric, la Ruşavăţ –Vipereşti ,Buzău . A fost ultima luptă aeriană  înainte de 23 august 1944. Au fost 13 zburători ai Grupul 9 Vânătoare comandat de cpt.av.Alexandru Şerbănescu care s-au ridicat deasupra cerului patriei pentru a o apăra şi a salva onoarea aviaţiei româneşti. Ce s-ar fi scris în pagina de istorie la data de 18 august 1944 dacă aceşti bravi aviatori nu s-ar fi ridicat de la sol ?

ŞERBĂNESCU A STRĂLUCIT CA UN LUCEAFĂR AL BĂRBĂŢIEI  ŞI VREDNICIEI ROMÂNEŞTI

         Revista „Aripi Româneşti” nr.2-3/august 1944, în articolul intitulat „Luceafărul”, nota:  Eroul zburător Şerbănescu a cărui pierdere însemna mai mult decât o mare durere pentru Ţară şi aviaţia română- a fost nu numai zburătorul de elită, bravul  bravilor şi admirabilul comandant al unui Grup de vânătoare! El reprezintă- şi va continua să rămână în inima şi amintirea tuturor-tipul caracteristic al zburătorilor noştri, aşa precum sunt ei: cavaleri în luptă, dârji în fapte, luminoşi în suflet!

      Cincizeci de victorii omologate şi o permanentă prezenţă pe front înseamnă un strălucit stat de serviciu, la auzul căruia va trebui oricine să se încline cu smerenie şi admiraţiune! Căci nu sunt fapte de om de rând vitejiile zburătorilor noştri; iar printre ei Şerbănescu a strălucit ca un luceafăr al bărbăţiei şi vredniciei româneşti.

       Îndrăzneţ, iscoditor, fără astâmpăr, sub privirea lui blajină, Şerbănescu a intrat în aviaţia de vânătoare împins de marea credinţă ce a învolburat întotdeauna pe zburătorii români.Vesel, plin de viaţă şi copilăros la pământ, Şerbănescu era în aer,închis, dârz şi neînblânzit în dorinţele lui de a învinge! Sub privirea mută a crucilor sfinte; sub lespedea rece,aşezată în semn de amintire; sub brazde neştiute şi uitate sub ţărâna celor pulverizaţi în aer „ pentru care nu au plâns nicodată clopotele” dorm de veci mulţi zburători români, legaţi întru acelaşi avânt curat şi mândru, aceeaşi credinţă, aceeaşi speranţă! Rămăşiţele lor glorioase stau acum de strajă în toate unghiurile ţării şi până peste hotare!

      Printre aceşti sfinţi martiri căzuţi la datorie- precum le-a fost porunca- fulgeraţi de glonţ sau coborâţi în torţă,dar învăluiţi în nimbul strălucitor al gloriei eterne, căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu, rămâne de-a pururi simbolul umilei şi totalei jertfe de sine,în faţa oarbei şi neclintitei datorii!.

( Fragmente din volumul “ Cavalerul cerului-Alexandru Şerbănescu – Asul aşilor”, autor istoric, prof.univ.dr. Valeriu Avram . Volumul va fi lansat la data de 30 mai 2012, începând cu ora 10,30 la Cercul Militar Naţional – Bucureşti).

Arb.

Bucureşti , 16 mai 2012

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole, Pagina de istorie și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s